Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu dau pe faţă un spirit de reală mărturisire în care nu există nici o scuză pentru păcat şi nici o încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul Pavel n-a încercat să ascundă nimic; el înfăţişează păcatul său în cele mai negre culori, fără a încerca să-şi uşureze vina. El spune: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toate silinţele ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până în cetăţile străine” (Fapte 26,10.11). El n-a ezitat să declare: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1,15).

Inima smerită şi zdrobită, supusă printr-o pocăinţă adevărată, va aprecia iubirea lui Dumnezeu şi valoarea jertfei de pe Golgota. După cum un fiu se mărturiseşte unui tată iubitor, tot aşa şi cel ce se căieşte cu adevărat va aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).