Încetaţi să mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1,16.17). „Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nici o nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” (Ezechiel 33,15). Apostolul Pavel, vorbind despre lucrarea pocăinţei, spune: „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! în toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7,11).
Când păcatul a distrus în om simţul moral, cel greşit nu va mai vedea defectele caracterului său şi nici nu-şi va mai da seama de grozăvia păcatului pe care l-a comis. Dacă păcătosul nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el rămâne aproape orb faţă de păcatul său. Atunci mărturisirea sa nu este sinceră şi nici serioasă. Pentru fiecare păcat recunoscut el prezintă o scuză, declarând că dacă n-ar fi fost anumite împrejurări, el n-ar fi făcut aceasta sau aceea pentru care este mustrat.

După ce Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, au fost cuprinşi de un simţământ de ruşine şi teamă. La început, singurul lor gând a fost cum să se scuze pentru păcat şi cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când Domnul i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu şi în parte asupra tovarăşei lui: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Femeia, la rândul ei, a aruncat vina asupra şarpelui zicând: „Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom” (Geneza 3,12.13). De ce ai făcut şarpele? De ce i-ai îngăduit să vină în grădina Edenului? Acestea au fost întrebările cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârşit, aruncând astfel asupra lui Dumnezeu responsabilitatea căderii lor în păcat. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea în tatăl minciunii şi a fost dat pe faţă de toţi fiii şi fiicele lui Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va conduce pe păcătos să-şi vadă vinovăţia şi s-o recunoască fără viclenie sau ipocrizie. Asemenea sărmanului vameş, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, el va striga: „Doamne, fii milostiv mie, păcătosul”. Iar aceia care îşi recunosc vinovăţia vor fi iertaţi şi îndreptăţiţi, pentru că Domnul Hristos va pleda cu sângele Său în favoarea celui cu adevărat pocăit.