Întrebarea multor inimi pline de mândrie este: „De ce este oare nevoie să vin la pocăinţă, să mă umilesc, înainte de a avea asigurarea primirii mele de către Dumnezeu?” Ca răspuns la această întrebare, vă trimit la Hristos. El a fost fără păcat şi, mai mult decât atât, a fost Prinţul cerului; pentru mântuirea omului, însă, El S-a făcut păcat pentru neamul omenesc. El „a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53,12).

Dar ce putem da noi, când El a dat totul? O inimă mânjită de păcat, pentru ca Hristos s-o spele, s-o curăţească cu propriul Său sânge şi s-o mântuiască prin dragostea Sa nemăsurată! Totuşi oamenii gândesc că este greu să dai totul. Mi-e ruşine să aud vorbindu-se astfel şi mi-e ruşine să scriu despre acest lucru.

Dumnezeu nu ne cere să renunţăm la ceea ce ar fi spre binele nostru să păstrăm. În tot ceea ce face, El are în vedere binele copiilor Săi. O, dacă toţi cei care n-au ales încă pe Hristos ar putea înţelege că El are ceva mai bun să le ofere decât cele după care aleargă ei înşişi! Când cel păcătos cugetă şi acţionează contrar voinţei lui Dumnezeu, el aduce prin aceasta cea mai mare vătămare şi nedreptate propriului său suflet. Adevărata bucurie nu poate fi găsită pe calea pe care ne-a oprit să mergem Acela care cunoaşte şi plănuieşte, mai bine decât oricine, ce este spre binele şi fericirea creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea mizeriei şi nimicirii.