Intercer – Poezii si editoriale

Pân-la Cer

Dela pământ şi pân-la cer
Nu-i prea departe,
Domnu-a-nvins pe Lucifer
Dandu-l la o parte.
La-nlăturat în jertfa sfântă
De sus, de la Calvar,
De-aceea inima îmi cântă
Mărind, al Său har.

De la pământ şi pân-la cer
Calea este aproape,
Nu e cuprinsă de mister
Domnul stă pe ape,
Spre El păşesc încrezător
Sperând în credinţă,
Şi-am să ajung învingător
Prin sfântă umilinţă.

De la pământ şi pân-la cer
Drumul, nu este lung,
De-ar fi furtuni şi aprig ger
La Domnul meu ajung.
Şi am să cad pe pieptul Său
La marea întâlnire,
Uitând totul, ce-a fost rău
Prin marea Sa iubire.

Flavius Laurian Duverna

Omul Durerii

(Cuprinde Isaia 53)

Cine-a crezut, ce se vestise
Prin Duhul Sfânt poporului?
Cine, braţul Său cunoscuse,
Ca braţul tare-al Domnului?

Căci a crescut, înaintea Lui
Ca o Odraslă, şi-un Lăstar,
Din brazde-ale pământului
Uscat, fără de ploaie-n dar.

N-avea mărire-n frumuseţe,
Nici strălucire să ne-atragă,
Dar în conceptele-I măreţe
El avea dragostea întreagă.

Nimic, nu avea să ne placă
În drumul jertfei salvatoare,
Şi-nfăţişarea-I prea săracă
La mulţi, era respingătoare.

Dispreţuit de noi ca oameni
Şi drept numit Omul durerii,
El a chemat la Sine fameni
În susur dulce-al mângâierii.

Ca om obişnuit cu suferinţa
Prin lipsuri şi nevoi trecând,
A demonstrat, ce-i umilinţa
Vestea cea bună predicând.

Când chinuit, crucea ducea
Era dispreţul făr-de teamă,
Încât privirea-ţi se-ntorcea
Şi noi, nu am luat în seamă.

Însă-ale noastre, neputinţe
În trupul Său El le-a purtat,
Căci boli şi multe suferinţe
Asupra Lui, toate le-a luat.

Dar noi crezut-am că-I lovit
De Dumnezeu, Cel Creator,
Şi-aspru smerit şi pedepsit,
Ca bun exemplu, al tuturor.

Dar El, era atunci străpuns
De ale noastre mari păcate,
Cu suliţa, în coasta împuns
De bună voie-a primit toate.

Pedeapsa ce ne-aduce pace
Cu-al ei calvar L-a copleşit,
Dar rănile-i ce-a putut face
Prin jertfa Lui ne-a mântuit.

Ea a fost pusă, asupra Lui
În rolul Sfânt de Mântuire,
Căci Tatăl n-a dat nimănui
Solemnul plan de izbăvire.

Noi rătăceam şi bâjbâiam
Ca oile, de turmă pierdute,
Şi pretutindeni pribegeam
Pe căi deloc, necunoscute.

Şi-n drumul nostru fiecare
Străin mergea pe calea lui,
Neauzind dulcea chemare
În glasul sfant al Domnului.

Dar El, a făcut ca să cadă
Asupra Lui, ca şi-un izvor,
Nelegiuiri multe, grămadă,
Strânse-n păcatul…tuturor.

Când a fost crâncen chinuit
Nu a deschis gura-I de loc,
Şi când cei răi L-au asuprit
A răbdat proba…cea de foc.

Ca un miel, spre măcelărie
Când îl aduci pentru tăiere,
Tăcut mergea, ca jertfa vie
În clipele-I, de grea durere.

Şi ca şi-o oaie, ce stă mută
Când ea-i dusă la tunsoare,
Nu a deschis gura-I tăcută
În cea mai cruntă…apasare.

Când a fost dus la judecată
Cine din cei din acea vreme,
Crezut-au că-Şi merita plată
Lovit de-ale lumii blesteme?

Cine crezut-a c-a fost şters
De pe pământul…celor vii,
Ca iar să-aducă, în Univers
Pacea cea sfântă, din vecii?

Lovit de moarte când a fost
Sub vina strânsă, a tuturor,
Cine-a-nţeles, al vieţii rost
Că S-a jertfit pentru popor?

Groapa I-a fost între cei răi,
Mormântul Lui cu cel bogat,
Dar pentru toţi duşmanii Săi
El pân-la moarte…S-a rugat.

Măcar că El, nu-a săvârşit
Ca şi-om trăind, nelegiuire,
Nici vicleşug, nu s-a găsit
În inima-I, şi-a Lui vorbire,

Găsit-a Domnu-n a Sa cale
Să-L umilească-n suferinţă
Ca imnuri sfinte şi-osanale
Să aibă-n veci recunoştinţă.

Dar după ce viaţa-Şi va da
Jertfindu-Se, pentru păcat,
Trăind în veci, va constata:
Nu în zadar, morţii S-a dat!

Sămânţa-I sfântă de urmaşi
El, o v-a vedea cu bucurie,
Cum în credinţă primii paşi
Şi-i pun pe Sine-Şi, temelie.

Apoi, în zilele ce vor urma
Lucrarea-I mult va propăşi,
Căci nimeni nu o va curma
Din mersul său, de-a ispăşi.

În Duhul Sfânt, s-o înviora
Când rodul muncii va privi,
Iar dragostea Lui, tuturora
Prin harul sfânt, va împărţi.

Prin sfânta Lui neprihănire
Pe multi păcătoşi îi va pune,
Dup-a lui Dumnezeu voire
În viaţa…ce n-o mai apune.

Pentrucă-a luat asupra Lui
Poveri…de mari nelegiuiri,
Primi-va în planul Cerului
Puteri regeşti, între măriri.

Şi pentrucă Însuşi, pe Sine
De bună voie… S-a predat,
La moarte fără împotrivire
El va fi şi Preot şi Împărat.

În numărul, cel făr-de lege
Cei răi L-au pus şi socotit,
Spre-a se vedea, şi înţelege
Că pentru om El S-a jertfit.

Astfel, păcatele El a purtat
A celor mulţi, foşti vinovaţi,
Şi pân-la moarte S-a rugat
La Tatăl Său, de-a fi iertaţi.

Flavius Laurian Duverna

Oaspeţi de Primăvară

Din miazăzi venind în stoluri
Au început din nou s-apară,
Pe ceru-albastru, fară nouri
Oaspeţi dragi de primăvară.

Sunt păsări multe, călătoare
Ce se întorc iar din băjenie,
Sub cer senin şi dulce soare
Cu flori mulţime, pe câmpie.

Venind de pe alte meleaguri,
Din alte ţări, cu clima caldă,
Ele fac cuiburi, între ramuri,
Şi-aici-n ape dulci se scaldă.

De-acuma sunt la ele-acasă
Căci nicăieri în lumea largă,
Nu au o viaţă mai frumoasă
Când în familii se încheagă.

Şi-n dragoste îşi construiesc
Ale lor cuiburi spre-nmulţire,
Şi-apoi cu dor puii şi-i cresc
Împlinind strict a lor menire.

Căci din impulsul lor matern
Familii-şi reîntregesc mereu,
După un plan ce stă-n etern
În atot-ştiinţa lui Dumnezeu.

Flavius Laurian Duverna

O, Ţară scumpă!

O, ţară, scumpă ţară, nădăjduită secole de-a rândul
De copiii peregrini, ce te-au ţinut cu drag în gândul,
De a-l vedea-mplinit odată, în preasfânta împărăţie
Când lupta s-o termina, şi-o-ncepe marea veşnicie!

Atunci, la început de vremi, ce nu se vor mai socoti
În lunga lor desfăşurare, când drepţii toţi s-or linişti,
Atunci, gusta-vom în bucurie, acele mari făgăduinţi
Ce azi, le vedem de departe, sfinte şi dulci năzuinţi.

O, ţară, sfântă ţară, cu plaiuri veşnice de frumuseţi!
Spre tine gându-mi-ndrept, ca şi toţi marii apologeţi,
Ce te-au cântat cu aprig dor, până la marea-ntâlnire,
Când bucuroşi ne-om simţi, în starea de neprihănire!

Recunoscători pe veci, că-n planul de răscumpărare
Am fost prinşi în jertfa vie, a dragostei mântuitoare,
Slav-om da lui Dumnezeu, mărindu-I numele-n veci
Că am păşit în tine ţară, trecând de zidul morţii reci!

Vom fi prinşi în rândul sacru, al lumilor ce niciodată
Nu au cunoscut durerea din cruda moarte blestemată,
Şi ne-om bucura etern, că ţara, cea bună şi făgăduită,
Ne-a dat-o Domnul moştenire, fiind dorinţa-mplinită.

Flavius Laurian Duverna

O, Taină scumpă!…

O, Taină scumpă,… a mântuirii,
Din veşnicii născută şi păstrată!
Cine pricepe-adâncurile iubirii
Ce în mister ai fost desfăşurată?

Pentru o lume care L-a-ntristat,
Şi abătută dela voinţa Sa clară,
Dumnezeu pe Fiul Său L-a dat
Pe altarul unei cruci, să moară.

Ce iubire, mult prea minunată!
Ea Universu-ntreg, l-a copleşit,
Căci prin acest fel manifestată,
În Galaxii, lumile ea le-a uimit.

Căci ea-ntrece orice cunoştinţă,
Iar de-alungul vieţii, nesfârşite,
Minţi nemuritoare-n preferinţă
Studia-vor tainele-i nedesluşite.

Şi-or afla că sunt de nepătruns
Ori şi cât de mult le-ar cerceta,
Căutând la Calvar, un raspuns,
Subiect de veci, va fi Golgota!

Nesfârşit tezaur de înţelepciune
În lumina strălucită de la cruce,
Va ramâne pururea-n creaţiune
Taina sacră-n susurul cel dulce!

Flavius Laurian Duverna

O, Iubire!…

O, Iubire sfântă, minunată,
Cu-al Tău tezaur nesfârşit,
Tu ai fost piatra depărtată
De cei ce nu Te-au preţuit!

Tu ai fost scumpă şi aleasă
Ca să cladeşti spre bucurie,
Din pietre vii, o nouă casă
Un Templu pentru veşnicie!

Să-Ţi fim în sângele jertfirii
Popor al Tău prin legământ,
Sub pecetea sfântă-a iubirii
Şi-a ascultării, prin Cuvânt.

Căci Tu, Iubire, ai dat totul,
Şi cer şi slava-n preamărire,
Şi viaţa- Ţi, a fost antidotul,
În cea mai sfântă mântuire!

În planul sfânt, ai acceptat
Ca să Ţi-o dai, şi iar s-o iei,
Când pe Calvar, crucificat,
Ţi-ai pus puterea dragostei!

La ce-ai decis din veşnicie
N-a fost nimic de-adăugat,
O, Iubire sfântă, în măreţie,
Prin împlinire ne-ai salvat!

Flavius Laurian Duverna

O întrebare

De ce azi, nu vii la pocăinţă
O! Suflet zdrobit şi păcătos?
De ce priveşti sinistru în jos
Şi nu te uiţi sus, în credinţă?

De ce n-auzi, mesajul dulce
Ce te-ndeamnă-acum să bei
Din apa vieţii, urmând să ei,
Şi să porţi zilnic, a ta cruce?

Poate că-ţi este marea şansă
Cea care Domnul ţi-o oferă,
Viaţa-nnoită, chiar prosperă,
Din a iubirii lume total falsă.

Poate că-i timpul cel mai bun
Din somn acum să te trezeşti,
Şi-o altă soartă, sa-ţi croieşti,
Când roade coapte, se adun!

Nu lăsa azi, chemarea sfântă
Să-ţi treacă pe neobservate,
Ducând mesajul mai departe,
Fără a-ţi mişca inima frântă!

Acum se strânge, în secerare
Sămânţa ce s-a pus plângând,
Ce printre lacrimi semănând,
S-a copt gata pentru grânare!

Flavius Laurian Duverna

Noua Aşezare

O, Doamne, fă-mă-n stare
Ca să-nţeleg dragostea Ta,
Ca să pricep cât e de mare
În jertfa sfântă din Golgota!

Să înţeleg, că pentru mine
Tu cerul sfânt Ţi-ai părăsit,
Ca să mă ai, iar lângă Tine
Prin veacuri fără de sfârşit!

Când cerurile şi pământul
Vor intra-n noua lor zidire,
Iubirea sta-va în Cuvântul
Ce-o lumina-n desăvârşire.

Şi când veşnicia zguduită
De drama marei răsculări,
Va fi deapururi reîntregită
În planul scumpei aşezări,

Atunci-al vieţii, sfânt elixir
Îl voi gusta cum Tu ai vrut,
Turnat din preasfântul potir
Al dragostei, de la-nceput!

S-aud în vorbele-Ţi divine
Voinţa Ta cea Salvatoare,
Că ce-ai creat, Îţi aparţine
În planul de răscumpărare!

Flavius Laurian Duverna

Noi, străini…

Noi străini când rătăceam
Fiindcă eram fără de Tine,
Doamne, liniştea n-aveam
Pe drumurile vieţii-n ruine!

Tot ce este în lumea mare
Cu-al ei farmec de plăceri,
Ne ţinea-n vaga-ncleştare
Care ne-strângea-n dureri.

Doamne, deşi nu departe
Te-aflai de noi, pe cărare,
Cugetam gânduri deşarte
La jertfa-Ţi cea salvtoare!

Dar în marea-Ţi bunătate
O! Tu ni Te-ai descoperit,
Ca Cel Sfânt ce ştie toate
Pentru că Tu ne-ai clădit!

La chemarea Ta duioasă
La prea sfânta-Ţi glăsuire,
Ne-am întors umili acasă
Şi-am dat vânt la rătăcire!

Liniştea prin pacea Sfântă
Doamne-acuma, am găsit,
Şi-n dragoste, inima cântă
Ne-ai iubit, ne-ai mântuit!

Flavius Laurian Duverna

Ne-om Înălţa…

Ne-om înălţa, să ne-ntâlnim în slăvi cu Domnul,
Pe norii cerului albastru, când veni-va în curând;
Atunci privirile vom ridica să Îl vedem pe Omul,
Pe Fiul Omului, care la cruce ne-a avut în gând.

Ne-om înălţa, ca să ne întâlnim cu Prinţul păcii,
Înconjurat de îngeri, zecimi de mii, şi mii de mii,
Învăluit în curcubeul, în gloria eternă a dreptăţii,
Şi a mărirei Sale pururea, fluidizând din veşnicii.

Ne-om înălţa, să întâlnim, pe Minunatul Sfetnic,
Ce ne-a condus pe drumurile vieţii prin Cuvânt,
Chiar şi atunci, când timpul nu ne-a fost prielnic,
El grija ne-a purtat, să nu fim singuri pe pământ.

Ne-om înălţa, să-L întâlnim pe Păstorul cel bun,
Ce ne-a purtat la verzi păşuni şi-a apelor izvoare,
Şi ne-a hrănit flămânzi cu pâinea grâului străbun,
Speranţa scumpă nouă, a vieţii cea nemuritoare.

Ne-om înălţa, să-L întâlnim pe-al vieţii Creator,
Pe-acel ce pentru noi, căzuţi în groaznicul păcat,
El S-a jertfit la Golgota, făcându-Se Mântuitor;
În voia Tatălui Ceresc supus fiind El ne-a salvat.

Ne-om înălţa, să ne întâlnim în prag cu veşnicia,
Cu lumile imaculate, din Universul mare, infinit,
Şi vom cunoaşte atunci, în toată gloria şi măreţia
Iubirea Tatălui, prin preţul scump ce-a fost plătit.

Flavius Laurian Duverna