Intercer – Poezii si editoriale

Prin lupta vieţii…

Prin lupta vieţii, m-ai purtat
Sub ocrotirea Ta cea sfântă,
Şi de-am căzut, m-ai ridicat
În dragostea, mare şi multă.

În deznădejde, când am fost
Şi planuri nu mi se-mplineau,
Când cugetam că-s fără rost
Îngeri cei buni mă mângâiau.

Şi în continua lor consolare
Vorbiri de glasuri omeneşti,
Înţelegeam, dragostea mare
Că Tu aproape Doamne eşti.

Astfel vegheata-i, neîncetat
Asupra mea dându-mi curaj,
Că-n lupta vieţii nu-i de stat
Pe-ale ei valuri, nu-i marcaj.

Cu ochii minţii, spre cer sus
La Tine Doamne am strigat,
Şi-n inima-mi, în jale-ai pus,
Speranţa-n jertfă că-s salvat.

Flavius Laurian Duverna

Prin încercări

Dacă necazuri, ne încearcă
Pe calea ce duce-n spre cer,
Şi-n inimă şi-n minte parcă
Toate-s ascunse…în mister

De vrem îndată, dezlegare
A celor ce…nu ne-aparţine,
Domnul în grija-I iubitoare
Vegheză scumpa-i şlefuire!

Dacă vin mari descurajări
Şi de-s eforturi jertfitoare,
Deşi-ntreprindem sforţări
Şi-am vrea cu dor alinare,

O! momentele sunt dificile
Şi stau în balanţa gândirii,
Până vor trece, multe zile
În rezolvări, ale împlinirii!

Dacă ele par, că zăbovesc
Şi timpul se scurge-nainte,
Când ele scopul împlinesc
Se cere ca să luăm aminte,

Şi-n dragoste şi în răbdare
Orice-ncercări să depăşim,
Că Domnul poate o lucrare
Va face-n noi, şi nu o ştim!

Şi dacă-n veşnica mişcare
A vieţii noastre pe pământ,
Se va simţi o transformare
Atunci ea va fi prin Cuvânt.

Căci El ne supune cercării
Să vadă ce-i clădit, în noi,
Când valurile strâmtorării
Azvârle-vor cu mult noroi.

Şi de ne umple-n aruncare
Hainele albe, prin stropire,
La Domnu-avem asigurare
Ne-om consola în regăsire.

Căci o! niciodată nu vor fi
Cercările şi mari şi crunte,
Spre-a nu spera,-a le birui,
De ar părea şi tari şi multe!

Flavius Laurian Duverna

Potopul

De când omu-a fost creat
Pe pământ, s-a tot stricat,
Prin prea marea-i răutate
Ce zilnic făcea prin fapte.

Domnu’ în Cuvântul Său
A declarat, că-I pare rău,
C-a făcut om pe pământ
S-aibă chipul Celui sfânt.

Şi-atunci Însuşi a hotărât
Să piardă totul, că-i urât,
Că tot pământu-n silnicie
Stricat era prin blasfemie.

Şi peste om, până la vite,
Şi peste târâtoarele zidite,
Peste păsările zburătoare,
În bloc totul de sub soare,

Potop de ape…au năvălit
La glasul Domnului rostit,
Şi-ale pământului izvoare
S-au zlobozit, pustiitoare.

Şi stăvilarele cele cereşti
Deschise ca nişte fereşti,
A-nceput potop să toarne
Şi tot în cale să răstoarne.

Orice clădire cât de mare
Clădită trainică sub soare,
Ea a-nceput să se dărâme
Dezagregându-se fărâme.

Şi ploaia patruzeci de zile,
Peste tot, cu nopţi febrile,
Din cer cazut-a, neîncetat
Peste pământul frământat.

Noian de ape, în calea lor
Duceau pierzarea tuturor,
La tot ce-n viaţă s-a aflat
Pe tot pământul blestemat.

Flavius Laurian Duverna

Pomul Vieţii

Când în lucrarea de creare, a omului de pe pământ,
Grădina Eden i-a predat-o, ca loc de locuinţă sfânt,
Dumnezeu i-a încredinţat-o s-o lucreze şi păzească
Si de Lucifer, vrăjmaşul, mai mereu să se ferească.

Istoria căderii lui, de Dumnezeu i-a fost transmisă
Spre a cunoaşte pe deplin, că amăgirea sa extinsă,
În cerul sfânt a convertit, a treia parte dintre îngeri,
Ce s-au unit în bătălia, încrâncenatei lor înfrângeri.

În mijlocul Edenului, se-afla măreţul pom al vieţii
Ce ale cărui fructe-aveau, vigoarea tainei tinereţii,
Care-ar fi fost perpetuată, dacă-n deplină ascultare
Ar fi ramas de Dumnezeu, în sacra lui încredinţare.

Oferta pomului de viaţă, a fost strict condiţionată,
Si ea, în cele din urmă, a fost retrasă, când călcată,
A fost porunca ce i-a dat, că ei n-au voie a mânca
Din pomul cel al cunoştinţei, răul spre-a nu învăţa.

De ar fi fost ascultător de Dumnezeu pân-la sfârşit
La-al vieţii pom, omul avea, accesul liber, neoprit,
Şi el atunci, ar fi trăit veşnic, sub auspiciile iubirii
A Celui Sfânt ce a creat toate spre bucuria fericirii.

Intenţia Lui Dumnezeu, de Lucifer a fost stopată
Prin faptul marii ispitiri, şi-a tacticii sale adoptată;
Şi când pe om l-a biruit, luându-i dreptul suveran
El sie-şi l-a atribuit, în chip despotic, în chip tiran.

Iubirea însă a fost mai tare, caci Ea păcatu-a biruit
Prin jertfa mare de la cruce a Fiului Său Prea Iubit,
Ce-o stabili restaurarea când cerul si pământul nou
Vor îngana cântecul dulce, al noii ordini prin ecou.

Căci ordinea va fi schimbată, a faptelor în derulare,
Si lucrurile depăşite, prin Planul de Răscumpărare,
Vor fi altfel dirijate, să-şi împlinească-a lor menire
Spre fericirea lumii noi, salvată fiind prin mântuire.

În noua şcoală, cea viitoare din a Edenului grădină,
Nu va mai fi aceeaşi probă, omul să-l poată reţină,
De a mânca din pomul vieţii; ci el va avea favoare,
De-a folosi fructe şi frunze în viaţa lui cea viitoare.

Nu va mai fi acolo pomul, ştiinţei binelui şi răului,
Ca mijloc trainic de testare, din partea Creatorului,
N-o mai fi nici ispititor, cu-a sa putere de-amăgire,
Căci pe veci va fi distrus, din ordinea în primenire.

Şi mântuiţii, în marea jertfă, a Fiului lui Dumnezeu,
Vor stărui prin ascultarea, Iubirii ce-n sfânt apogeu,
S-a dăruit în umilinţă, pe acel lemn de grea tortură
Al crucii care, sub blestem, a întrecut orice măsură.

Ei au trecut de testul mare, al răului, prin lupta lor
Ce au purtat-o cu credinţă, în Domnul ca Izbăvitor,
Şi numai scumpa veşnicie, va fi în stare ca s-arate
Minunea tainei cea-ntrupată, gândită din eternitate.

Flavius Laurian Duverna

Podul Dragostei

Podul Dragostei divine
Peste hăul mare, întins,
A ajuns şi pân-la mine
Din cerul cel necuprins.

Dacă păcatul cel greu,
El prăpastie, -a produs
Între om şi Dumnezeu,
Podul vieţii, a fost pus.

Cel mai sfânt material
Pus la buna Lui zidire,
A fost darul, dar ideal,
Din Tatăl a Lui mărire.

Din El Însuşi S-a luat,
Şi-ntr-o lume pârjolită
De blestemul în păcat,
Calea-a fost bătătorită.

Sfânta Sa, bună voinţă
Din planul de mântuire,
S-a văzut cu prisosinţă
Prin cereasca-I umilire.

Al Său propriu caracter,
Propriul Său corp divin,
Au venit de sus din cer
De-a face podul deplin.

Fiind clădit cu măiestrie,
Îmbrăcând umanitatea,
Piatra-n cap de temelie
N-a pierdut Divinitatea.

Şi-astfel podul construit
A ţinut, nu s-a dărâmat,
Fiind pe Dragoste clădit
El prin vremi, a rezistat.

Oricine pe el va merge
Orice suflet, ce-i trudit,
În Dragoste va-nţelege
Cât de mult a fost iubit.

Lumea, o! atât de mult
Iubită-i de Dumnezeu,
Şi pe pod cei ce ascult
Înspre cer, urcă mereu.

Flavius Laurian Duverna

Planul de Răscumpărare

Când în opera-I măreaţă a creaţiei Prea Sfinte,
Creatoru-a prevăzut, peste veacuri mult-nainte,
Că păcatul e posibil, cu-a sa gravă ameninţare
A luat măsuri precise, de-ai ieşi-n întâmpinare.

Dumnezeu Tatăl şi Fiul, au ştiut de-apostazia
Lui Lucifer, heruvimul, ce-şi etala măiestria,
Fiinţa cea mai înaltă, completă-n desăvârşire
Purtătorul de lumină, sus la Tronul de mărire.

Au ştiut şi de căderea, omului când L-au zidit
Prin puterea înşelătoare-a marelui nemulţumit,
Care-avea s-o exercite prin perfida lui dispută
Pentrucă deja pierduse lupta-n ceruri începută.

Planul de răscumpărare, pe principii declarate,
Nu a fost un gând venit după ce au fost călcate
Ale Domnului porunci, prin grava neascultare,
De Eva şi-apoi Adam, comiţând păcatul mare.

El a fost dzvăluirea, tainei de veacuri ascunsă;
Era-acea descoperire, a Gândirei Nepătrunsă,
Ce-n lucrarea mântuirii, dezvolta consolidarea
Legilor fudamentale, care consfinţeau crearea.

Pentru-a lui îndeplinire, s-a hotărât ca Hristos,
Să se dea pe Sine jertfă, coborând atât de jos,
Încât El S-a dezbrăcat, de mărirea Lui Divină
Şi-a luat firea căzută, după mii de ani de vină.

Cine poate măsura cât de-adânc-a fost Iubirea,
Oferindu-se în harul, ce-a trezit compătimirea
Pentru neamul omenesc, de-a fi în totul liberat
Din coşmarul decăderii mântuindu-l din păcat?

Adâncimea şi înălţimea, iubirei lui Dumnezeu,
Au rămas şi vor rămâne, un mister care mereu,
Şi aici, şi-n veşnicie, tot mai mult vom cerceta,
Aflând taina ei sublimă, în jertfa de la Golgota.

Temelie în susţinere, a Tronului Său de domnie,
Dezvoltare a principiilor, izvorând din veşnicie,
Iubirea S-a dat pe Sine-n jertfa sfântă şi deplină
Pentru-a fixa-n Univers, liniştea cea mai senină.

Ea a fost şi va rămâne, completă-n globalizare,
Dăruind orice resursă, ce-avea ceru-n posedare,
Ca nimic să nu lipsească din planul de mântuire
Fiind posibilă salvarea, în renunţarea la mărire.

Şi, nici chiar marea veşnicie nu va putea rândui
Preţul jertfei lui Hristos, în actul de-a-Şi dărui,
Viaţa Sa de Dumnezeu, lăsând gloria cerească,
Îmbrăcându-Se-n natura, şi în firea omenească.

Complet de desăvârsite, au fost toate ce-a creat
Că nimic din Univers, nu se putea-a fi schimbat,
Prin pretenţia cea pusă, de prea marele Lucifer,
Ce-a dorit ca să răstoarne, Legea ordinii din cer.

Controversa provocată, prin faptul că s-a luptat
Până-n ultimele clipe, sperând de-a nu fi privat,
De cerul măreţ şi scump, a bulversat Universul,
Pus în pericol profund, să-şi revizuiască mersul.

Dar prin Marea Înţelepciune a Puterii creatoare
Universu-a fost salvat, de cumplita ameninţare,
Pentru că-a intervenit Însuşi, fiind Creatorul lui,
Viaţa jertfă să-Şi depună, pe crucea Calvarului!

Flavius Laurian Duverna

Picături ale Mâniei

Din patru puncte cardinale
Se încinge vuiet de furtuni,
Ce prăpădesc în a lor cale
Pământul plin de-opresiuni.

Din Răsărit, până-n Apus,
Şi din Sud la Miazănoapte,
Vin veştile că s-au produs
Nenorociri, pe neaşteptate.

Dela seismul grav, gigantic,
Din Pacific cu val Tsunami,
Până la ţarmul din Atlantic
Pământul strânge bolovanii.

Îşi mai adună din dărâmări
Partea din el pusă în tipare,
Dezagregată-n frământări,
De focul magmei arzătoare.

Pe de-altă parte…- uragane,
Şi vânturi aprige, în furtuni,
Cum şi cumplitele cicloane
Fac numeroase stricăciuni.

Prăpădul ce-a lăsat Katrina
În lumea-n care-acum trăim,
A demonstrat, c-acolo vina
Îşi ajunsese punctul maxim.

Apoi a urmat Rita succesiv,
Prin pustiiri mari şi întinse,
Iar Wilma, a şters definitiv
Chiar totu,-n zonele atinse.

Şi cutremurul din Pakistan,
Cu mii de morţi şi de răniţi,
Parte a fost, ’n-acelaş plan
Al judecăţilor prin suferinţi.

Pământu-i plin de violenţă
Şi fierbe-n groaznice terori,
Care sporesc, în existenţă
Împrăştiind spaime şi fiori.

Să nu uităm că Dumnezeu,
Cu judecăţi vrea să atragă,
Atenţia lumii, când mereu
Ele ating, planeta întreagă.

Metropolele mari şi vestite
Conrupte-n dezmăţ şi orgii,
Sunt primele, care-s lovite
De mari şi groaznice urgii.

Dar toate sunt doar picături
Din prea marea Sa răbdare,
Şi peste oameni vin frânturi
Cu scop unic de-ndreptare.

El nu ar vrea ca ei să piară
’Nainte, făr’să fie avertizaţi,
Şi prin voinţa Lui cea clară
A semnelor, îi vrea salvaţi.

Şi când nimic nu va mai fi
De-ai mai putea îndupleca,
Să se-ntoarcă spre-a primi
Cuvântul, de-a se îndrepta,

Atunci,… sentinţa va fi dată
Şi harul Său cel sfânt retras;
Atunci dreptatea-n judecată
Va izbucni-n cumplitul ceas.

Acum prielnic e momentul
Sunării… întru redeşteptare,
A dirija-n alt sens curentul
Unei treziri, spre cercetare!

Flavius Laurian Duverna

Peisaj de Iarnă

Cad fulgii albi, agale-n jos
Când îşi mişcă norii ciurul,
În zbor sublim şi maiestos
Arătându-şi clar, conturul.

Venind în calea lor zglobii
Ca fluturaşi mii în bucurie,
S-aşează-n straturi argintii
Peste pământ, ca o mantie.

O, Doamne, cum ai rânduit
În planul Marii-Nţelepciuni,
Chiar timpul Iernii de dorit
Să fie,-mbrăcată-n minuni!

Ce frumos, e-al ei veşmânt
Ce-aşa splendid s-a aşezat,
Pe pomii goi, peste pământ
Şi totu-n alb, ea a-mbrăcat!

Cum ca de roade-ncărcate,
Se-apleacă fragilele ramuri
Spre pământ, sub greutate,
Reflectându-se în geamuri.

Sub albul viu cel mai curat
Prin aer fulgii mari se-alint,
Şi când priveşti, e minunat!
Îţi pare totul, că-i de-argint.

Prin multele minuni create
Ce te încântă când priveşti,
Ajută-ne, Doamne în toate,
Să vedem ce puternic eşti!

Să-Ţi vedem faima în tăria
Prin multe legi în cârmuire,
Ce ne vorbesc de măiestria
Căci toate sunt desăvârşire.

Flavius Laurian Duverna

Pe calea sfântă…

Pe calea sfântă-am înţeles
Cât a costat preţul salvării,
Cum cerul şi-a dat interes
În marea taină, a-ntrupării.

În jertfa scumpă-a lui Isus
În planul sfânt al mântuirii,
Dragostea… jaloane-a pus
Spre-a fi salvarea omenirii.

Ea mă-ndeamnă tot mereu
Ca-n susurul lent şi subţire,
S-aud că trece, Dumnezeu,
Vestind marea neprihănire.

Şi-n neputinţa mea firească
De-a face voia Celui Sfânt,
În stâncă să mă întărească,
Să mă susţină Duhul Sfânt.

Şi pe frumoasa cale-aleasă
Să urc în sus, să nu alunec,
S-ajung prin biruinţă acasă
Încununat în glas de cântec.

Când îngeri mii m-or însoţi
Spre marea de foc şi cristal,
Cu ei atunci…în rând voi fi
În acel cor sfânt, şi triumfal.

Flavius Laurian Duverna

Pământule străbun!

Pământule! de-atâtea mii de ani
Tu-adăposteşti aici fără-ncetare,
Omul, făptura care-a fost creată
De Domnu-n marea Lui lucrare!

Din lutul tău, proaspăt şi reavăn
Un chip, în faţa Sa, s-a înfăţişat;
Stătea fără de viaţă, dar suflând,
Suflarea Sa, viaţă chipului a dat.

Desăvârşit în întregime, ca fiinţă
După al Său Chip şi-asemănare,
Omul creat a fost testat la probă
Să se supună în strictă ascultare.

O, pământule! A trebuit din nou
Din cauza neascultării şi căderii,
Să îţi primeşti iarăşi în sânul tău
Pe omul, în lutul negru al tăcerii!

Şi-astfel, primeşti, de mii de ani
Şi-ncorporezi în tine mii de vieţi,
Pân’va veni, şi ziua aceea sfântă
A-nvierii, şi mult doritei dimineţi.

Şi-atunci, pământule, vei arunca
Din sânul tău ca apa din izvoare,
Pe toţi cei dragi şi scumpi ai mei
Să-i întâlnesc în bucuria-mi mare.

Să-i strâng la sân, căci niciodată
Nu va mai fi în veci o despărţire!
După-ntâlnirea scumpă a-nvierii,
Pe plaiul tău va fi eternă fericire!

În simfonii, ce-or spune biruinţa
A Domnului Isus peste mormânt,
Vom arăta, recunoştinţa-n laudă
Căci viaţă avem, în sânge sfânt!

Şi-atuncia o! pământule străbun,
Ne-om regăsi în dulcea armonie
A înfrăţirii, fără ura de mormânt,
În viaţa ce-om trăi-o în veşnicie!

Flavius Laurian Duverna