L-am strigat, dar nu mi-a raspuns…
S-a facut ca nu ma aude
Timpul… Si-a vazut mai departe de drum
Ca si cum fiecare minut, fiecare ora
N-ar fi decat masura lui de-a fi…
L-am strigat pe nume
Pe cel mai bun prieten din lume
Care-am crezut ca este…
Dar nu mi-a raspuns…
Sa se fi facut doar ca nu ma aude?
Dar unde, unde-i masura lui de-a fi?
Sau poate ca.. doar timpul are o masura?
Aplecat cat lacrima sa-si gaseasca drumul
In rostolirea ei…
N-am mai strigat pe nimeni…
Nu ca n-as fi vrut
Nu ca n-as fi cunoscut setea
Dar buzele erau prea uscate si arse
Sangerasera… de-atata strigat, de-atat cautat…
Si ochii, ochii n-au stiut de seceta…
Oare de ce se da fara imprumut?
N-am mai strigat…
M-am auzit chemat la marginea cerului
Unde lacrima s-a prelins
S-a oprit… facandu-se totuna cu lacrima Lui,
Unde dorul meu prins in dorul Lui, linistit
S-au impletit intre pamant si cer
Undeva la mijloc de cruce
Ca mainile mele s-apuce
Una la dreapta si una la stanga
Intinse… prinse in dragostea Lui
Pentru totdeauna
Fara niciun cui…
Ce-ai mai putea sa spui de-asa iubire mare?
De-ajuns cat ai putea s-o faci strigare
Intre masura timpului ce-si vede de drum
Si setea lumii de-acum
Ce-i fara masura….
Anisoara Enea