Adică (și) de mine e vorba: degeaba scriu dacă… Dacă este doar literatură fără apologetică, hârțologie fără Christologie, soteriologie și apologie… e gălă-gie. Zdrang-zdrang – aramă sunătoare, cuvinte ne-Cuvântate (parafrazând inspiratul slogan al celor de la Sola Scriptura).
Camelia mi-a scris un e-mail întrebând ce ne-a apucat pe toți, pe mine și o parte bună a colegilor de breaslă care publicăm pe acest site; de ce suntem atât de negativiști, deprimați și chiar cinici… M-a pus pe gânduri. Și pe recitit ca să văd dacă chiar așa o fi. Preț de câteva ore am tot digerat editoriale și comentarii – Majesty, Intercer, Resursecreștine și alte câteva site-uri… Am răsfoit reviste creștine mai vechi. Am luat la rând cărțile și broșurile creștine pe care le am din România. Și am tras linie.
Percepția, atât cât pot fie eu de obiectiv (deși, ca ”inculpat” nu prea merge) este că tonul superficial-optimist al anilor imediat după 1989 a fost abandonat de către scriitorii creștini de limbă română, în favoarea unor discursuri sofisticate și elevate dar din ce în ce mai lipsite de idealurile spirituale de care au atâta nevoie cei din generația Z. Generația Blogarilor. Calitatea atât estetică cât și doctrinală a materialelor din mass-media creștină românească s-a îmbunătățit vizibil în ultimii ani, din păcate în dauna mesajului apologetic pe care scriitorii și jurnaliștii ar trebui să-l aibe constant în vedere. Paralela dintre istoria literaturii române și istoricul scriiturii creștine de limbă română este cât se poate de pertinentă.
Începuturile simpliste și chiar naive ale lui Ienăchiță Văcărescu și a pleiadei scriitorașilor de salon maimuțărind alcovurile artistice pariziene sec. XVIII și XIX (prima jumătate) au lăsat loc triumviratului Eminescu-Creangă-Caragiale, care a stabilit limba română literară modernă. Un pas mai departe: sămănătorismul și poporanismul celor care s-au inspirat din Virgiliu aducând ode vieții simple de la țară, au fost repede înlocuite cu realismul romanului interbelic. Se poate constata din perspectivă că în numai câteva decenii literatura (și mai ales romanul) a traversat vârste diferite: de la realismul obiectiv, orientat exclusiv spre lumea exterioară (vezi Sadoveanu), la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului ( Liviu Rebreanu și Marin Preda)…
Dar a venit comunismul și proletcultismul anilor 50: ”Ana, Luca și cu Dej/ Au băgat spaima-n burghej”… Apoi după un respiro de cîțiva ani (1965-1973), laudele în versuri și proză s-au reluat chiar mai nerușinate, cu toate că rușii deja plecaseră. A apărut comunismul-naționalist: ”Stima noastră și mândria/ Ceaușescu – România”… Mai totul a fost murdărit de ”indicățiile prețioase” ale tezelor de la Mangalia și de realismul socialist cu maoiz de kimirsen. Iar literatura nu a făcut excepție. Paradoxal, constrângerile estetice au ajutat o cultură de masă a cărților și un cult al cititului. Clasici, traduceri, enciclopedism și redescoperirea istoriei… Dar calitatea scrisului original românesc a fost, cu câteva excepții, mediocră (în ”Arca lui Noe” Nicolae Manoescu încearcă o explicație: contextul geo-politic românesc și fenomenul literaturii de sertar…). Realismul socialist… Mărețili realizări…
A venit și decembrie 89 și s-au scandat lozinci anti și bum! a explodat jurnalistica. Cum să mai scrii cărți când oamenii citesc doar ziare. Dezvăluiri, reportaje senzaționaliste, paranormalul și can-canul… Să se tot lupte ei domnii Manolescu și Pleșu și Patapievieci să țină sus stindardul calității de scriitor și scriitura în sine. Succes mic pentru că poporul cu metehnele mari descrise de Caragiale o sută și mai bine de ani în urmă, ”boborul” vrea pâine și circ: ”Răcnetul Carpaților” pe hârtie și ”Inimă de Țigan” la televizor.
Așa că scriitorii au devenit tot mai pesimiști în ton, mai acizi în epitete, mai disperați în apeluri, mai neputincioși în fața ”Știrilor de la ProTV”. (Ca și noi scriitorii creștini, dar ajung și acolo). Dacă perioada colectivizării a avut un roman perfect în ”Moromeții”, romanul ”epocii de aur” încă așteaptă să fie scris. Cât privește romanul epocii de tranziție Iliescu, anii 90, nici nu trebuie să așteptăm ceva excepțional foarte curând – scriitorii adevărați s-au transformat fie în gazetari ceva mai bine plătiți decât pensia oferită de Uniunea Scriitorilor, fie au acceptat o catedră, profesori de limba și literatura română, fie au intrat în politică, purtători de cuvânt în guvern (mai norocoși) sau opoziție (mai răbdători și așteptători).
Plecând de la această trecere în revistă nedrept de simplistă a istoriei literaturii și păstrând evident proporțiile de rigoare, se poate face o paralelă între literatura română și evoluția scrisului/scriitorilor ariei creștine de limbă română.
Începuturile se pierd în teancurile de reviste vechi din anii 20, ”Amicul Tinerimii”, în care taica Demetrescu și V.Florescu adaptau articole preluate din Review and Herald…
(Va urma)
(Material apărut inițial pe Majesty.ro. Mai multe articole scrise de acelasi autor puteti citi pe site-ul www.ovidiuradulescu.com)