O tăcere mormântală îmi permitea să-mi aud respiraţia ca un crivăţ dintr-o dramatizare radio. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam senzaţia că îmi dezechilibrează mersul. De fapt nu din cauza asta nu mergeam drept, ci pentru că picioarele îmi tremurau ignorând total cele peste 30 de grade din sala unde aerul condiţionat uitase să mai funcţioneze…„Am să ajung la amvon şi am să mă proptesc bine de pupitru”, îmi spuneam. „Dar la cât de transpirate îmi sunt palmele, îmi vor aluneca pe pupitru ca pe un tobogan din Aqua Parc…”
Nici nu ştiu în câte milisecunde am urcat cele 3 trepte ale platformei. Iată-mă în faţa tuturor. Încerc să schiţez un zâmbet, dar muşchii nu cooperează decât pentru o fracţiune de secundă. „Probabil că acum sunt roşie ca un rac. Sigur s-au prins toţi cât de emoţionată sunt. O bătrânică din rândul trei îmi zâmbeşte încurajator. E clar! Ştie şi ea. Parcă văd că după catastrofa asta de prezentare o să vină la mine să mă felicite… Of, Doamne!
› citește în continuare