EXPERIMENTUL TERRA – EXPERIMENTUL LEGĂMÂNTULUI
– Eseu biblic – (5)
LEGĂMĂNTUL POSCONFLICTUAL (LEGĂMÂNTUL MÂNTUIRII SAU AL REÎNCETĂŢENIRII UMANE)
De la începutul lumii noastre, omul intră în conflict cu Legea divină. Divinitatea reacţionează pe loc. Pe lângă aplicarea sancţiunilor pentru încălcarea Legământului preconflictual, instituie Legământul postconflictual. Legământul Mântuirii. Altfel spus, Harul. Salvarea. Un mod de rezolvare dreaptă, prin Har, a conflictului dintre făptura liberă şi Legea divină. Împăcarea dintre Har şi Lege.
În Sfânta Scriptură întâlnim trei declaraţii fundamentale şi contrastante privitoare la raportul dintre Har şi Lege.
a. Harul poate fi acordat întotdeauna numai unui om care se află în conflict moral cu Legea divină. Adică numai unui păcătos (căci n-am venit să chem la credinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi – Mat. 9, 13).
b. Harul nu poate fi acordat niciodată unui om care se află în conflict moral cu Legea divină. Adică unui păcătos (dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului ? – Gal. 2, 17).
c. Harul este acordat întotdeauna numai unui om care se află în conflict cu Legea, dar care iese din acest conflict. Adică un păcătos pocăit (pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre – Fapt. Ap. 2, 38).
Toate aceste adânci şi problematice adevăruri ale Bibliei deschid drumul spre rezolvarea marilor dileme şi principii ale Legământului postconflictual (Legământul mântuirii). Cel mai important adevăr – un adevăr care împiedică multă vreme înţelegerea mântuirii – constă în faptul că Legea divină are două funcţii sau normative: normativul moral şi normativul penal.
Deoarece Legea divină are două normative – unul moral (cele 10 Porunci) şi altul penal într-o relaţie succesivă – conflictul dintre ea şi om are două consecinţe: afectarea normativului moral (păcatul uman) şi activarea normativului penal (moartea eternă).
Harul (Planul de Mântuire, în cadrul Legământului mântuirii) trebuie să rezolve, în sens favorabil, ambele efecte ale conflictului respectiv, în ordinea de mai jos:
1. Rezolvarea afectării normativului moral (pacatul uman): are loc prin lucrarea divin-educativă a Duhului Sfânt. O manifestare sprituală prin care se realizează „pocăinţa” sau „naşterea din nou” a omului. O manifestare care constă în recunoaşterea, regretarea şi părăsirea păcatului. Un proces spiritual care se bazează pe cunoaşterea de către om a celor 10 Porunci. Numai cel care păcătuieşte, adică omul păcătosa, este singurul care poate sista păcatul. Păcatul constă în călcarea liberă a uneia dintre Poruncile sacre (păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege – Rom. 7, 7). A te pocăi înseamnă a sista păcatul. Ideea biblică prin care se spune că Domnul Hristos „ridică” păcatul lumi (Ioan 1, 29) este o figură de stil de tipul metonimiei. Adică de inversare a cauzei (păcatul) cu efectul (moartea). Şi în loc să se spună că Mielul lui Dumnezeu „ridică” moartea lumii (efectul), spune că „ridică” păcatul lumii (cauza).
2. Rezolvarea activării mormativului penal (moartea eternă): are loc prin lucrare divin-substituentă a morţii omului de către moartea Domnului Hristos. (Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos – Rom. 6, 23) O manifestare fizică prin care Domnul Hristos trebuie să se întrupează, să se crucifice şi să învieze. Domnul Hristos spune despre Sine (Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor – Apoc. 1, 18). El nu substituie decât moartea omului pocăit. Adică a omului care sisteză păcatul. Ideea că omul păcătos este substituit prin Domnul Hristos este nebiblică. Este o falsă întelgerea textului biblic fundamental al Reformaţiunii (neprihănitul va trăi prin credinţă – Rom. 1, 17). De atunci, începând cu Luther, mulţi interpreţi consideră greşit că păcătosul (nu neprihănitul) va trăi prin credinţă.
Legământul mântuirii constă în esenţa lui în prezentarea de către om a pocăinţei sale (redresarea morală prin fapte), primind în schimb moartea Domnului Hristos (substituirea penală prin credinţă). Este un fapt extrem de important: şi anume, faptul că în momentul prezentării pocăinţei este necesară primirea substituirii morţii persoanei respective cu moartea Domnului Hristos.
Totuşi Domnul Hristos nu poate oferi moartea Sa, decât după întrupare, crucificare şi înviere. O manifestare care are loc după câteva mii de ani de existenţă umană. Din această cauză, Legământul mântuirii este împărţit în două faze distincte: faza istorică a Vechiului Testament şi faza istorică a Noului Testament.
FAZA ISTORICĂ A VECHIULUI TESTAMENT
Marcată clar de lipsa totală a elementului real de facură penală (moartea Domnului Hristos), epoca Vechiului Testament umple golul esenţial cu plomba unei anticipaţii de ordin ritualic. O rezolvare printr-un model ilustrativ – jertfa unui animal. Un simplu gest metaforic, în care se oglindeşte pur şi simplu, mimat, acontul provizoriu al viitoare plăţi divine. Este vorba de o „lege” a substituirii jertfei Mântuitorului – Legea ceremonială. O Legea care este „adaugată” (Gal 3, 19) Legii divine. O adăugare – la început prin Jertfa de animal, apoi prin sistemul Sanctuarului şi preoţiei simbolice – precizând ilustrativ modalitatea de realizare a mântuirii, în condiţiile absenţei jertfei divine.
Provizoratul în cauză – constituind o indiscutabilă şubrezenie pentru întreaga acţiune reconciliantă, din vremea respecivă – pune în evidenţă în mod categoric imposibilitatea Divinităţii de a satisface cerinţa penală a Legii divine în momentul respectiv.
Părerea că provizoratul Vechiului Testament are la bază incapacitatea moral-umană, nu poate fi susţinută biblic. Este drept, în această îndelungată epocă, omul are înfrângeri morale inerente. Dar acest aspect este valabil pentru ambele faze istorice.
Trebuie spus, de asemenea, că slăbiciunea fenomenologică a Vechiului Testament, nu constă într-un eşec de metodică sau de experiment divin nereuşit, cum poate să pară, ci în lipsa sacrificiului divin din acel timp.
Se mai adaugă, pe lista falselor cauze de nereuşită morală a omului, din faza Vechiului Testament, încă o idee. Şi anume, falsa părere religioasă, conform căreia, în epoca premesianică, fiinţa umană se străduieşte singură în hăţişul ei moral fara ajutorul spiritual al Duhului Sfânt.
Întreaga tematică biblică arată însă, cu toată claritatea, faptul că Duhul Sânt este la fel de prezent, în ambele faze istorico-biblice. O prezenţă, atât sub aspect „roadelor” duhovniceşti sau a lucrării divin-educaţionale, cât şi în privinţa „darurilor” duhovniceşti sau a lucrării divin-profetice.
Se poate preciza cu toată documentaţia scripturistică faptul că aportul Duhului este necesar, şi acţionează, atât Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.
În consecinţă, nu din pricina unei neputinţe de factură omenească este infiinţat şi desfiinţat Vechiul Testament, ci din pricina unei neputinţe de factură divină: lipsa concretă a jertfei Domnului Hristos. Adică absenţa Primul Advent.
FAZA ISTORICĂ A NOULUI TESTAMENT
O dată cu turnarea sângelui jertfei sacre pe talerul penal al mântuirii (Golgota), marea balanţă valorică a Harului intră în echilibru perfect cu talerul moral al mântuirii. Vechiul Testament îşi închide marile şi provizoriile sale poţi şi se deschid marile şi definitivele porţi ale Noului Testament.
În colosla conflagraţie spirituală a acestei lumii, pot fi străpunse din acest moment, în mod real şi concomitent, cele două ţinte clare şi esenţiale – păcatul şi moartea. Iertarea sacră are, din acest însemnat moment, o acoperire concretă în legislaţia Harului.
Împrumutul provizoriu, în valută albă – sub forma jertfei simbolice din era Vechiului Testament – este rambursat fără întârziere în balanţa de plăţi a mântuirii (Evr. 9, 15). Continuarea sistemului de lucru, de tipul vechii dispensaţiuni biblice – un sistem de provizorat penal – îşi pierde din clipa Golgotei tot sensul pentru contabilitatea juridică a Legământului postconflictual. Legea ceremonială „daugată” se desfiinţează
Privind lucrurile sub aspectul atingerii randamentului salvator deplin, ar fi trebuit ca de la această dată istorică, Planul de Mântuire să fie declarat încheiat. Iar tuturor celor mântuiţi să li se deschidă porţile împărăţiei dumnezeieşti.
Şi totuşi…
În cancelaria de slavă a Universului, vechiul registru de evidenţă sacră a Legământului postconflictual rămâne deschis mai departe. Dinspre bolta înstelată continuă să se audă, şi mai puternic, acelaşi bine cunoscut apel divin, pentru înscrierea mai departe a candidaţilor la mântuire, în Cartea „Mielui care a fost junghiat”. O Carte care a fost pregătită de la „întemeierea lumi”, pentru evidenţa juridică a tuturor celor mântuiţi (Apoc. 13, 8).
În loc ca Mântuitorul lumii, recent înviat, să se înalţe la ceruri împreună cu întreaga recoltă omenească, adunată cu trudă şi cu sacruficiu, El părăseşte lumea noastră singur, anunţând o altă mare şi strălucitoare revenirea. Al doilea Advent.
Biblia ne clarifică începerea Noului Testament prin cele două mari Cărţi profetice: Daniel şi Apocalipsa. În Pecetea a 7-a (Peceţiile trebuie poziţionate sincronic, nicidecum diacronic), ni se pune că după ce Domnul Hristos de întrupează timp de „aproape o jumătare de ceas” (Apoc. 8, 1), începe derularea marilor septade biblce: Septada Scrisorilor, Septada Trâmbiţelor şi Septada Potirelor. Într-un cuvânt începe istoria Noului Tesament.
La cele de mai sus se adaugă marile durate profetice de 1260 de ani şi de 2300 de ani care se împlinesc, în timpul şi la afârşitul prelungirilor postimperiale ale Imperiului roman.