PERISCOAPE SUPRASTELARE (3)
SIMBOLISTICA CIFREI 2
STRUCTURA BINOMICĂ A EDENULUI
INTRODUCERE
Edenul. O sală de examen în centrul unei lumi recent apărute. Doi candidaţi proaspeţi creaţi – se străduiesc din toată fiinţa lor – să calculeaze corect ecuaţia cu două „necunoscute: Pomul cunoştinţei bine şi răului şi Pomul vieţii. Orice început este însă greu. Este prima ecuaţie în viaţa lor pe care trebuie s-o rezolve cât mai corect. O viaţă care se sprijină pe mai multe ecuaţii. Cei doi dau examenul începând cu ecuaţia cea mai simplă, cea cu două necunoscute – ecuaţia raporturilor cu Dumnezeu. Nu întâmplător, nu arbitrar. Ci fiindcă Legea divină, mediatoarea juridică în gemetria dintre om şi Dumnezeu, are două normative: unul moral şi unul penal.
1. POMUL CUNOŞTINŢEI BINELUI ŞI RĂULUI
Lumea umană conştientă începe cu Proba de foc a Edenului. Proba indicării marii primejdii de a face binele şi răul după interes (simbolulul consumării din Pomul interzis). Adică absurditatea comportamentală de a privi pe altul mai presus de tine însuţi, doar când îţi convine (binele) sau de privi pe altul mai prejos decât tine însuţi când aşa îţi dictează interesul (răul). O comportare oscilantă în raport de schimbătoarea briză a sentimentelor sau a intereselor. În mod firesc, este o conduită pendulantă între cele două extreme ale comportamentului universal – binele şi răul – conduită care nu este admisă în Împărăţia lui Dumnezeu.
Poţi să mănânci din toţi pomii din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi raului să nu manânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit – Gen. 2. 16-17.
Caracterul simbolico-ilustrativ, adica de mit, nu poate fi nesocotit. Legământul divin, de mai sus, are un net iz de povestire din timpurile imemoriale. Un mod clar de-a cere pur şi smiplu, unei fiinţe libere, votul acesteia prvitor la felul de a fi. Şi din moment ce la creaţiune omul este plăsmuit în mod automat, se înţelege că nu poate să fie întrebat, dacă vrea sau nu vrea să fie adus la existenţă. Şi totuşi, privit ca factor liber, fiinţa umană trebuie să-şi exprime în mod propriu în care din cele două lumi doreşte să existe: în lumea facerii binelui şi răului după interesul propriu (lumea păcatului) sau în lumea facerii numai a binelui indiferent de interesul propriu (lumea neprihănirii). Şi astfel începe competiţia crucială. Întrega asistenţă universală, aşteaptă cu răsuflarea întretăiată, în amfiteatrul fără capăt. Care va fi rezultatul omului, în faţa acestei table de şah, în care stau faţă în faţă celor două seturi de piese didactice şi care se află în competiţie de când este ordinea liberă. Care va fi răspunsul final al examenului esenţial al recenţilor locuitori ai Terrei. Pomul cunoştinţei binelui şi răului este lozul pe care cele două fiinţe umane trebuie să-l arunce pe masa existenţei lor. În cazul în care aceştia mănâncă din fructul oprit – fructul paradoxal – înseamnă că aleg, în văzul tuturor martorilor amfiteatrului astral, lumea păcatului în locul lumii Împărăţiei lui Dumnezeu. O mare şi importantă probă comportamentală pe care măreţul ghem de raţiune, proaspăt instalat pe curbura de miracol al acestei lumi, trebuie s-o definescă urgent.
Şi omul, închis în el însuşi, ratează. Iar ca urmare, de dincolo de stele, cortina izolării totale este trasă peste lume. Întreaga povară a acestui examen constă în renunţarea omului la propriul sine. O renunţare care constitue eternul centru de greutate al împărăţiei lui Dumnezeu. Imperioasa necesitate a ordinii libere. Şi tocmai la acest capitol este pus la încercare omul. Este el oare în stare să se stăpânească şi să nu dea curs curiozităţii de-a cunoaşte gustul binelui şi răul ? Se va satisface oare mintea omului, năpădită de curiozitatea începutului, se va mulţumi acesta cu gustul binelui fără să încerce să-şi satisfacă toată gama de gusturi pe care viaţa în complexitatea ei le oferă ?
Este prima filozofie a vieţii. Filozofia morală. Cea mai importantă filozofie. De această primă şi importantă cunoaştere esenţială depinde întregul orizont al vieţii fiinţelor libere. Respigerea fructului crucial este doar un leit motiv, un punct de reper al existenţei libere. O probă de stăpânire de sine, prin diferenţierea faptelor zilnice. Nu poate fi concepută ordinea liberă, cât şi menţinerea acesteia, fără renunţarea la sine. A face numai binele înseamnă a renunţa la tot ceea ce este plăcut pentru sine însuşi dar este neplăcut pentru celălalt sau pentru toţi ceilaţi. A fi liber înseamnă tocmai controlul de sine din partea ta, în numele tuturor. La rândul ei, stăpânirea de sine înseamnă suferinţă. Şi numai un om care este convins de învingere prin suferinţă a propriilor sale cerinţe, în virtutea principiilor, poate să facă numai binele necondiţionat nici un pic de interes propriu.
Pomul cunoştinţei binelui şi răului este plasat în Bible cu valoarea celui dintâi simbol după aducerea la existenţă a omului. O clară şi drastică atitudine divină faţă de manifestrea păcatului. Orice ilustraţie cu caracter cosmico-terestru, privind imemorialul trecut sau inimaginarul viitor, îmbracă, fie că vrem sau nu, stilul de mit. O metaforă de dimensiune terestro-astrale. O metaforă mitologică care poate fi, atât o formă de redare închipuită a necunoscutului de către om (mitul uman), cât şi o formă de redare iustrativă a cunoscutului de către Dumnezeu (mitul divin). Adică o modalitatea omenească de a numi, prin închipuire, fară-de-numele sau de a cuprinde de-necuprinsul (mitul uman). Tot aşa cum poate fi o modalitatea divină simboliică de a numi fără-de-numele sau de a cuprinde de-necuprinsul (mitul divin).
Similarul şi dilematicului pom universal – Pomul cunoştinţei binelui şi răului – este cuprins în cele 10 Porunci. Fiecare poruncă arată binele şi răul. A nu încălca cele 10 Porunci înseamnă, simbolic, a nu mânca din Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi totuşi, întreaga omenire mănâncă simbolic din acest pom. Planul de Mântuire constă tocmai în selecţionarea, prin judecata divină, a tuturor acelora care încetează să mai mănânce din acest pom. Acesta este motivul pentru care în Noul Ierusalim nu există Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Există numai Pomul vieţii. Numai cei ce iau examenul refuzului total al Pomului interzis – în cadrul judecăţii – pot intra în Noul Ierusalim.
Marea probă morală de la început rămâne ca un ecou luminos în istoria acestei lumi. Întruchipează marele calculul de menţinere intactă a lumii umane prin găsirea secţiunii de aur dintre instinct şi raţiune. Un calcul psihologic, prin punerea raţiunii în acţiune. Marele examen pentru demonstrarea probei de rezistenţă faţă de o plăcere în virtutea unei unui principiu. Fiindcă omul este o realitate exemplară formată din două structuri suprapuse: o structură materială formată dintr-un de un pachet de insticte, care trebuie controlată de către spirit, printr-un un pachet de principii. Un control în deplină libertate. Un control care necesită stăpânirea de sine. Triumful principiilor asupra instinctelor.
2. POMUL VIEŢII
Doi Pomi edenici – Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii – două antipoduri. Niciodată aceşti doi pomi nu pot fi catalogaţi pe aceeaşi pagină a lumii umane. Doar în Grădina Eden. Fiindcă Edenul este fişa de vot a candidaţilor umani la marele examn al acestei lumi. O învecinare teoretică a celor doi pomi, pe care doar candidatul l-a exeminarea crucială este singul – în măsura libertăţii – să aleagă pe cel cu care vrea să rămână.
Şi omul alege Pomul cunoştinţei binelul şi răului. Alege lumea păcatului. Şi atunci, din centrul dreptăţii divine emană decizia de eliminare a Pomului vieţii din natura umană. O eliminare care determină, în mod fizic, moartea naturală.
Iată ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Sa-l împiedicam dar acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din poul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci – Gen 3, 23.
Interzicerea definitivă a accesului omului la fructele Pomului vieţii – are acelaşi aer de mit divin – constituind modul simbolico-ilustrativ de redare a bazei existenţei veşnice sau a dispariţiei existenţei veşnice. Şi omul optând pentru Pomul cunoştinţei binelui şi răului, îl consideră pe acesta pilonul principal al clăririi sale existenţiale. Citind cu ochi vii şi pătrunzători, semnele primilor oameni înregistrate pe buletinul de vot, Divinitatea înţelege. Fiinţa umană alege din nenorocie tocmai împotriva existenţei proprii: retragerea Pomului vieţii. O retragere care nu reprezină ceva fără importanţă. Este cheia vieţii omului. Cheia vieţii eterne. O cheie care închide în sfera ei dezordinea naturii fizice. O închidere a lumii noastre în dezordinea fizică – în entropie – o rămânere la limitele sale proprii, având ca rezultat moartea naturală.
Dezordinea fizică, la rândul ei, nu este întâmplătoare. Tulburătoarea entropie sau dezordine fizică reprezintă, în general, forma obişnuită de manifestare a materiei universale. Este starea de prezentare obişnuită a mateririei neorganizate. Viaţa în sine înseamnă structură ordonată (antientropie). Dispariţia Pomului vieţii înseamnă lăsarea pur şi simplu a acestui măr de aur în sălbăticia sa dezordonată (entropia). Privarea lui de asistenţa divină.
Asistenţa divină are ca scop menţinerea sistemului de ordine al acestei lumi. Adică nu numai producerea ordinii naturii create prin transcendenţa divină (antientropia de ordonare), ci şi menţinerea ordinii creaţionale prin imanenţa divină (antientropia de coordonare). Îndepărtarea Pomului vieţii înseamnă, în termeni entropici, îndepărtarea imanenţei divine. Iar îndepărtarea imanenţei divine (absenţa lui Dumnezeu din natură) înseamnă, în esenţa ei, suspendarea asistenţei divine.
Asistenţa divină, la rândul ei, se concretizează printr-un sistem universal de coordonare a legilor naturii. Buchetul extrem de numeros al legilor naturii (câte procese fenomenologice există, atâtea legi naturale există) acţionează în mod perfect. Adică fiecare lege naturală este perfectă în manifestarea sa proprie (legea ploi, legea fulgerului, legea creşteri planelor, legea fotosintezei clorofiliene etc). Şi totuşi toate aceste legi acţionează fară nici coordonare între ele. Un aspect particular, care determină întretăierea întâmplătoare a tuturor legilor sau a tuturor fenomenelor naturii. O întretăiere întâmplătoare care determină dezastrul oricărei ordini. Prezenţa Pomului vieţii are rolul să indice simbolic asistenţa divină, adică existenţa sistemul care determină desfăşurarea ordonată a legilor naturii aşa încât acestea să nu se mai ciocneasăcă între ele, determinând întâmplarea, deci dezordinea. O dezordine care determină moartea oricărei ordini, şi în primul rând moartea noastră naturală şi moartea oricărei existenţe vii.
CONCLUZII
Cei doi pomi – Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii – sunt materiale didactice pentru Şcoala primară a Edenului. Este vorba de binomismul relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Mai exact, sunt cele două condiţii existenţiale ale fiinţei conştiente şi libere: comportamentul moral desăvârşit (refuzul consumării din fructul Pomul cunoştinţei binelui şi răului) conjugat cu existenţa eternă (Pomul vieţii).
Exercitarea asistenţei divine a naturii fizice (raportarea armonioasă a legilor naturii) este condiţionată direct, în vremea edenică a omenirii, de respectarea umană a culturii morale (respectul faţă de aproapele). Marele schimb al celor două valori fundamentale (comportamentul şi existenţa). Respectarea binelui dezinteresat (neprihănirea) se află într-un echilibru direct cu rămânerii lui Dumnezeu în natură (nemurirea).
Bietul om, în sala de examen postcreaţională, pierde pur şi simplu proba controlului de sine. Mânâncă din pomul atrăgător. Alege calea cea mai uşoară de a nu-şi controla natura prin cultură. Cu alte cuvinte, alege păcatul. Încalcă dreptatea morală Alege să facă deopotrivă şi binele şi răul. Adică viaţa de junglă. Omul nu îndeplineşte astfel condiţia elementară de intrare în impătăţia lui Dumnezeu. Pierde examenul moral esenţial.
Încălcând dreptatea morală, dreptatea controlului de sine, omul este nu numai expulzat din Eden, ci i se ridică dreptul la existenţă eternă prin interzicerea accesului la Pomul vieţii. Păcatul este sancţionat prin moartea eternă. I se aplică fără nici o indulgenţă dreptatea penală.
De când este omul şi omenirea se observă urmarea alegerii umane: păcatul şi moartea. Două fenomene.
O dovadă certă a faptul relaţia dintre om şi Dumnezeu este o relaţie binomică. Orice relaţie dintre fiinţele înzestrate cu raţiune şi Dumnezeu este bazată pe simbolismul cifrei 2: Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii.