Ascult cum frunzele uscate trosnesc sub încălţările mele. Merg. Nu mă opresc, căci nu am cum. O mulţime de oameni mă depăşesc, alţii merg în urma mea la fel de grăbiţi. Sunt în oraş. E mare forfotă. E o zi specială? Se pregăteşte ceva deosebit? Unde ne grăbim? Nu avem timp nici măcar de o privire la cerşetorul mult prea insistent! Încerc să găsesc puţină linişte şi intru într-o clădire înaltă ca o catedrală, lungă ca un vas de croazieră şi strălucitoare ca un tezaur…Vestita clădire care are de toate. „În sfârşit am scăpat de gălăgia de afară, de vâltoarea oamenilor grăbiţi”, spun în sinea mea. Dar când ridic privirea, din toate direcţiile roiau oameni căutând să mai adauge câte ceva la coşurile lor deja pline. Aceeaşi privelişte, detalii diferite! Suntem grăbiţi azi la fel cum vom fi şi mâine, până când oare? › citește în continuare
|
|
|