Conştient, sau mai ales inconştient, emitem gesturi şi semnale care trădează o anumită stare de spirit, o intenţie sau un gând. Gesturile sunt tipul de limbaj pe care îl poate înţelege oricine, chiar barbarii, cum spunea Cicero. De aceea se recunoaşte utilitatea acestui limbaj universal. Deşi unele interpretări sunt diferite, sunt anumite gesturi emblemă a căror semnificaţie o recunoaşte majoritatea. Gesturile sunt convenţii sociale care au valoare de semn şi un echivalent lingvistic cert. Sunt gesturi autonome şi pot substitui în totalitate cuvântul.
Semnul OK, atingerea vârfului degetului arătătorului, formând un cerc, păstrând celelalte degete drepte şi palma orientată spre spectator înseamnă este în regulă, dar, în zone geografice diferite, acestui gest îi este dată o interpretare diferită: în Franţa înseamnă zero, în Japonia bani, în Malta este o aluzie la homosexualitate cuiva şi în Tunisia o ameninţare cu moartea. Însă aceeaşi idee poate fi exprimată altfel: rusul ridică degetul mare în poziţie verticală, francezul îşi duce la buze arătătorul şi degetul mare unite la vârf, brazilianul îşi strânge între degete lobul urechii. Mâna cu degetul mare în poziţie verticală şi cu celelalte degete strânse echivalează în SUA, Rusia sau Franţa cu adresarea unei felicitări pentru lucrul bine făcut. Originea gestului se pierde în negura timpului. În Roma antică, viaţa unui gladiator deosebit de curajos era cruţată dacă împăratul îndrepta degetul mare în sus; dacă îl îndrepta în jos, gladiatorul era condamnat la moarte. › citește în continuare