|
PE LIMBA ZORILOR E v a n g h e l i a î n l u c r u r i l e d i n n a t u r ă
Un jurnal de meditație, devoțiune și creație de ION BUCIUMAN NUMĂ‚RUL 10 24 noiembrie, 2005
|
||
|
rost
|
Bine ați venit aici, pe plaiul ocolit al intelepciunii integrale, să vă trageți sufletul după oboseala pe care v-o dă lumea, să vă curățiți sufletul de rele. Zăboviți cât puteți, apoi întoarceți-vă la acareturi cu inima nouă și bună și duceți-vă lupta până la porți. În vânzoleala ei, mai trageți cu coada ochiului la vestile de pe limba zorilor și luați putere și curaj să mergeți mai departe, căci ziua este aproape. Zorile nu mint nicidată, le puteți crede pe cuvânt. Fiți binecuvântați!
|
|
|
Editorial
|
„Veniți să vă învățăm cîntecul de azur”, au spus zorile pelerinilor aflați în bejanie spre nicăieri. (Cei mai mulți știau că drumul lor este bun și că duce undeva, dar ei nu știau că vrăjmașul a schimbat semnele peste noapte, cînd dormeau călăuzele laolaltă cu santinelele încă neașezate în post.) Copiii rătăcitori erau legănați de slagărul stacojiu. Totuși, unii și-au dat seama că drumul coboară și au ridicat obiecții, dar nu întruneau majoritatea simplă, așa că prin bunăvoința colectivă, poporul continua să coboare. Imnul înflăcărat îi hipnotiza pe oameni în fiecare dimineață, exact când zorile își înălțau glasul diafan chemându-i înapoi. Gloata era din ce în ce mai obosită de înstrăinare, punînd simptomul pe seama urcușului imaginar. Câțiva au avut curajul să vorbească lămurit despre efectele halucinante ale cîntecului stacojiu, dar au fost aduși repede la tăcere de buldozerele uniformizante ale glasului majorității. Atunci minoritatea a hotărât să învețe pe ascuns cântecul zorilor și au rămas în urmă să vadă ce trebuia făcut. Și-au dat repede seama că drumul spre casă era în sens invers, așa că s-au intors și au început să lupte împotriva curentului decadent. Zorile îi încurajau în fiecare dimineață cu versul etern, așa că nonconformiștii au început să cânte voioși diferit de hitul pandemic. Mulțimile îi huiduiau în timp ce ei arătau la față și în gesturi, din ce în ce mai mult asemenea dimineților devreme.
|
|
|
atelier (p)
|
interferență
cerurile cântă sublim speranța de dincolo peste creștetul brazilor uimiți de atâta măreție în timp ce gloatele se scurg buimace spre nicăieri
|
confluență
trec pe sub poarta de răsărit a lumii șirurile singurilor în răpăitul tobelor stârnite de aripile dimineților senine văzute numai de ei
|
|
atelier (m) |
FÂN Iarbă tăiată la vreme, uscată cu grijă și păstrată bine și cu un scop. Fânul poartă aromele verii peste vremurile reci și întunecate ale iernii, oferind hrană proaspătă, în condițiile date. Cu cât iarna este mai aspră cu atât fânul este mai bun și mai apreciat. Constructorii vor fi însă dezamăgiți dacă incearcă să zidească pe căpița de fân. La fel de dezamăgiți vor fi și gospodarii care ar încerca să pună pietre sau cărămizi în iesle, pentru ași hrăni animalele. Așa că fânul este tot așa de bun la locul lui în iesle, ca și betonul și asfaltul așezate unde trebuie pe drum.
|
FIR. Aspectul firav al firului de iarbă nu trebuie să fie trecut cu vederea atunci când se ia în considerație dorința sa de viață. Asfaltul și betonul devin prea slabe pentru a pune stavilă chemării spre lumină a mugurilor de iarbă. Împins din urmă de o forță fără egal, firul de iarbă inundă trotuarele și nu se dă bătut atîta vreme cât mai poate spera să transforme drumul în pășune. Este nevoie doar de timp pentru a reuși. Firul de păianjen este aproape invizibil, dar se face simțit îndată ce este atins. Performanțele sale tehnice depășesc de zece ori pe ale celui mai bun oțel. |
|
chilie |
Doamne, În iureșul mulțimii care mă îmbulzește dinăuntru, cheamă-mă senin și simplu pe limba zorilor, deasupra pustiului de nori și noroi, pe calea ducerii-napoi, la locul de obârșie al luminii și neprihănirii uitate. Amin!
|
|
|
taifas
|
– Este cam neterminată meditația despre brațul de fân și firul de iarbă și firul de păianjen, nu crezi? – Eu aș spune că este nesfârșită. Cine poate spune ultimul cuvînt în povestea florilor de câmp adunate cu coasa de vară, pentru a străjui de foame pe meterezele înzăpezite ale anului și ale firelor care leagă lucrurile la nesfârșit. – Am spus numai că ai lăsat lucrurile în aer și ai trecut mai departe. Ai lăsat să se înțeleagă că ești grăbit și nu mai ai timp să tragi concluzia. – Cred că așa trebuie să fie. Nu simt totdeauna nevoia să trag concluziile în prezența publicului. Sfârșesc mai înainte ca ideile să se termine. De fapt nici n-aș spune că ideile trebuie să se termine cândva… |
|
|
Ion Buciuman |
PE LIMBA ZORILOR , Numărul 10, 24 noiembrie, 2005 |
|
