|
PE LIMBA ZORILOR E v a n g h e l i a î n l u c r u r i l e d i n n a t u r ă
Un jurnal de meditație, devoțiune și creație de ION BUCIUMAN NUMĂ‚RUL 19 26 ianuarie 2006
|
|||
|
rost
|
|
Ca să știi că lumina vine de dincolo și să dorești mai arzător să-i poți afla cărările, cândva. |
|
|
demers
|
Cel mai adesea pe limba zorilor se pronunță cuvântul „speranță”. De fapt acesta nici nu este un cuvânt propriu-zis, ci o stare de spirit, un imbold lăuntric, o căutare liniștită în certitudine și adevăr. Speranța este înălțare sufletească deasupra lumii și nevoilor, undeva peste arcul destins al timpului și mai presus de frământarea nervoasă a firii. Nădejdea este adăstarea calmă a sublimului care ne înconjoară nevăzut și prietenos. Ea este intuiția reușită a Prezenței. Stăpânul Se apleacă să asculte inima căutătoare, iar aceasta simțindu-I apropierea se încrede în Cel ce îi arată belșugul de bunătate și credincioșie aburindă de prospețime. Speranța este rostirea cuminte a rugăciunii de seară în ritmul stelelor ivite una câte una ca să probeze realitatea dimineții. Atunci, Veșnica Mână le va așeza înapoi cum au fost, iar noaptea alunecată într-o parte va face loc unei noi zile de har. Între-timp inima s-a cuibărit cu un pas mai aproape de cer.
|
||
|
poesis |
drum
se arcuiește calea laptelui sub povara pașilor adunați de cu seară la poarta orionului să întâmpine alaiul din zori
|
trecere
o mie de vremi doar o clipă de nerăbdare efemeră fugară până se va revărsa ziua cea bună peste stăvilar |
|
|
tripode |
JAR Focul ajuns la maturitate nu se mai zben-guie și nu mai dansează zănatic, ci se așază liniștit pe vatră ca să dea căldură fără să mai țină la strălucirea efervecrentă de altădată. Potolit și temeinic, tăciunele începe să viseze la stelele de spuză cu care își va înconjura ceaunul generos și utilitar. Treptat, focul se coboară în sine cugetând mai simplu și înțelept, rostul freamătului său fierbinte. Prea multă vâlvă, constată cărbunii, încă destul de tineri ca să nu se dea îndărăt de la orice ispravă. Prea multă mișcare fără rost și prea puțină căldură statornică și bună, constată flăcările istovite de atâta bucurie sălbatică. Parcă este totuși mai bine să te apuci colea de treabă liniștit și serios, pentru că nu contează cine ai fost, ci dacă o să mai rămână ceva de folos de pe urma ta. Așa că jeratecul începe să-și pună cenușă pe cap, regretăndu-și zbănțuiala fără rost. |
JEP Jneapănul sau jnepenul este poreclit jepi pentru că are aspect de joardă târâtoare, dar această japă nu este altceva decât Pinus mugo, adică pinul aflat pe genunchi în prosternare. Crescând în împărăția vântului veșnic, singura sa modalitate de a supraviețui este aceea de se lungi la pământ întrucât este mai aproape de cer decât oricare alt copac. El a înțeles cel mai bine că dacă nu vă veți face ca niște copilași, nu veți avea intrare în Împărăție, așa că jepul umblă până la bătrânețe tot copăcel, copăcel. În această poziție el este mult deasupra copacilor falnici. De fapt, joarda de pin a fost cândva trunchi în toată regula, dar pe măsură ce a urcat spre cer a trebuit să renunțe treptat la măreție. Ajuns deasupra lumii, jepul așteaptă umil și în perpetuă închinare, așezarea din nou a lucrurilor. Nu m-ași mira dacă am să-l văd acolo așezat taman în capul mesei.
|
|
|
Chilie |
Doamne, Dă-mi smerenia de pe urmă, până nu se face prea târziu. Amin!
|
||
|
Taifas |
– Parcă spuneai zilele trecute ceva cu privire la frică și iubire. N-am prea înțeles cum se-mpacă cele două. Frica este semnul păcatului, iar mântuirea este dragostea care ne izbăvește de păcat. Deci între cele două n-ar trebui să existe nici o legătură. Dragostea adevărată izgonește frica și rămâne singură și stăpână. Asta e. – Dragostea nu poate să rămână singură, iar când este singură, cu atât mai puțin este stăpănă. Stăpână peste ce? Ea are nevoie de provocarea permanentă a fricii. – Stai că m-ai încurcat de tot. Vrei să spui că în veșnicie va mai fi nevoie de frică pentru a determina dragostea să rămână activă. – Eu nu am pomenit nimic despre veșnicie, ci discuția noastră era dacă poate rămâne dragostea singură, eliberându-se de frică. Dacă poate trăi fără ea. Tu ai afirmat acest lucru iar eu l-am combătut. Eu cred că dragostea nu poate trăi fără frică. – Da. Am spus că dragostea și frica nu pot și nu trebuie să fie împreună. Acolo unde este dragoste nu mai este frică. – Din fericire cele două sunt căsătorite pe viață. Dragostea și frica nu trăiesc în concubinaj, ci dezvoltă un mariaj adevărat. – Poftim! Am trăit s-o aud și pe asta! Altceva mai absurd ai putea spune? Sunt curios până unde te duce mintea. – Iaca stau și mă soscot frate, daca nu cumva frica de singurătate este cel mai bun leac împotriva singurătății în dragoste. |
||
|
Ion Buciuman |
PE LIMBA ZORILOR , Numărul 19, 26 ianuarie, 2006 |
||
