Uneori, persoanelor care sunt răpite li se spune că familia şi prietenii i-au abandonat. Şi asta pentru ca ei să nu mai caute o cale de scăpare, să nu mai întrezărească speranţa, ajungând până acolo încât cei agresaţi să treacă de partea agresorilor.
De ce scriu aceste rânduri?!
Pentru că privesc în jur, şi ceea ce văd mă înfioară. Văd oameni care s-au obişnuit cu „realitatea”, văd oameni care nu doar că nu mai întrezăresc speranţa, dar nici nu mai cred în existenţa ei, ba mai mult, s-a ajuns ca potecile înşelătoare ale acestei lumi să nu fie doar nesemnalate, ci chiar recomandate ca scurtături spre o viaţă mai… „bună”. Şi asta în timp ce mereu auzim şoptit printre noi că oricum nimănui nu-i pasă, oricum am fost uitaţi. Se pare că suntem cu adevărat convinşi că am fost uitaţi de Dumnezeu! Cu gândul acesta, în fiecare zi ne depărtăm mai mult de ce am fost odată şi semănăm tot mai mult în fapte şi gândire cu agresorul cel vechi, care oricât de bun a început să ni se pară, e vrăjmaş.
Dacă te simţi părăsit, dacă credinţa ta s-a întunecat şi speranţa a încetat să-ţi mai lumineze viitorul, azi am primit un mesaj care te poate ajuta. Adevărul e că nu suntem uitaţi, că se face totul pentru salvarea noastră şi că se merită să mai aşteptăm… încă puţin. Ascultă!…