„Izbaveste-ma, dupa fagaduinta Ta!” (Ps.119:170)
In Biblie apare, de foarte multe ori, cuvantul „izbavire” (cu sensul de a „a fi scapat”, „a fi salvat”, „a fi eliberat”) – si acest cuvant devine omniprezent in orizontul cautarilor si asteptarilor noastre, atunci cand ne aflam in situatii critice. Cand suntem in „cuptorul incins”, speram sa se intample acest lucru, ne rugam pentru „izbavire” cu disperare sau chiar cu deznadejde (daca eliberarea intarzie), o asteptam si incercam chiar sa o grabim, prin diferite actiuni, nadajduind – sau macar incercand sa o facem – „impotriva oricarei nadejdi”. Insa, soseste izbavirea intotdeauna sau soseste la timp, astfel incat sa putem beneficia de ea? Sau soseste in forma in care noi chiar o simtim si o consideram izbavire? Privind in istorie si in vietile personale, am putea sa raspundem ferm cu „da”? Si, considerand ca izbavirea, indiferent de forma si mijloacele in care se prezinta, nu vine decat de la Dumnezeu, apar, in mintea mea, intrebari: Izbaveste Dumnezeu intotdeauna din necazuri, ne scoate El mereu din ele? Au intotdeauna asteptarile si cautarile noastre un „happy end”? citeste in continuare