Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii: spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat:

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată;
şi de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea,
şi în duhul căruia nu este viclenie!”

Psalmul 32,1.2.

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
Căci îmi cunosc bine fărădelegile,
şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat;
spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada.
Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule ,
pune în mine un duh nou şi statornic!
Nu mă lepăda de la faţa Ta,
şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale;
şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!
Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,
şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!”

Psalmul 51,1-14