#03 – Pocăinţa
Apostolul Pavel spune că „cu privire la neprihănirea pe care o dă legea”: în ceea ce priveşte faptele cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: „Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Romani 7,9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns exterioare: el era „fără prihană” (Filipeni 3,6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic.