Intercer – Poezii si editoriale

Te-aştept, Isuse!…

De când am auzit Cuvântul
Rostit în vestea salvatoare,
Şi am aflat ce-i legământul
Făcut în jertfa Ta cea mare,
De-atunci în inimă nutresc
Speranţe scumpe-n bucurii,
Căci zi de zi mă străduiesc
…Te-aştept Isuse, ca să vii!

Mi-e dor să vii în casa mea
Şi în al sufletului meu lăcaş,
S-aduci cu Tine, pacea Ta
Să faci din el, al Tău sălaş;
O, la masa sfantă să cinăm
Şi-un oaspete ales să-mi fii,
De vorbă amândoi să stăm
…Te-aştept Isuse, ca să vii!

Mi-e drag a locui-mpreună
În cortu-acesta pământesc,
Şi-n timp de criză şi furtună
Sub crucea Ta să poposesc;
Şi-n ceasuri de puţin răgaz
De braţul zlab, Tu să mă ţii,
Să trec peste-orişice necaz,
…Te-aştept Isuse, ca să vii!

Flavius Laurian Duverna

Te-am rugat…

Te-am rugat, scumpe Isus,
Când eram în strâmtorare,
Să Te-nduri privind la mine
Şi să-mi dai har şi-ndurare.

Sufletu-mi zăcea nevolnic,
Duhul tot mai mult mâhnit,
Şi-am strigat atunci la Tine
În dureri mari fiind zdrobit.

Prin durerea cea cumplită
Ce mă ştrangula din greu,
Sufletul meu s-a-ndreptat
Către Tine, Domnul Meu!

Şi Ţi-am spus în rugăciune
Doamne bun, grijile mele!
Nădăjduind, prin credinţă
Că poţi să mă scapi de ele.

Din cerurile,-atât de-nalte
Doamne, Tu m-ai ascultat,
Şi-ai răspuns la rugăciune
Când cu lacrimi am strigat.

Lauda, mi-ai pus pe buze
Să măresc, măreţul Nume,
Şi-n cântări să-L trâmbiţez
Să străbată, întreaga lume.

Flavius Laurian Duverna

Te-am întâlnit…

Te-am întâlnit Isuse Doamne,
Odată în frageda-mi pruncie,
Pe la-nceputul… unei toamne
Din prea scumpa-mi copilărie.

Fiind la şcoală, la ore-n clasă
Am primit dar, două cărticele,
Şi-un loc în inima-mi la masă
Mi-am pregătit, şi pentru ele.

Şi la lecţia predată, de religie
Doamne-ai vorbit inimii mele,
Care-ar fi vrut, multe să ştie
Despre-adevăr, până la stele.

Despre puterea-Ţi creatoare
Cu-a Sa mărime, în Univers,
Descoperind iubirea-Ţi mare
Cu-adâncul ei ecou, neşters.

Te-ai coborât, la mintea mea
C-al Tău Cuvânt să-L înţeleg,
Căci Tu din veci eşti pururea
Şi-al vieţii mister, să-l dezleg.

Flavius Laurian Duverna

Te cheamă…

Te cheamă astăzi, ca să vii,
S-aduci Doamne mântuirea,
În lacrimi multe-ai Tăi copii
Dornici, de-a trăi întâlnirea.

Cu toţii vor, ca să Te vadă
Când Tu veni-vei în mărire,
Şi la picioare, ei să-Ţi cadă
Să Ţi se închine, în smerire.

Şi atunci, va fi acel puseu
O! din mii de inimi ca salut:
– ,,Iată, acesta-I Dumnezeu,
În care noi ne-am încrezut!”

Prin bucurie-or să tresalte
În melodii de imnuri sfinte
Şi-n cântece şi note înalte,
Ce n-au cântat mai înainte.

Să Te slăvească, -ne-ncetat
Cu-aceiaşi candidă ardoare,
Căci Tu pe palme I-ai săpat
Să-I porţi în lumea viitoare.

În trupu-Ţi, pe cruce frânt,
Sunt semne vii ca mărturie,
Că-n lupta dusă pe pământ
Tu-ai triumfat pentru vecie.

De-aceea iar, când ai să vii
În slava Ta, şi în strălucire,
Vei demonstra l-ai Tăi copii
C-ai fost Garant în izbăvire.

Căci semnele vii purtătoare
La cap şi-n coasta împunsă,
Precum la mâini şi picioare,
Vor indica, jertfa străpunsă.

Ele, vor fi-o eternă mărturie
Că-n lupta dusă pe pământ,
Păcatul, şi-a putut să-nscrie
Semnele sale-n trupul Sfant.

Dar viaţa-Ţi n-a putut reţine
În vraja morţii-osânditoare,
Şi-ai luat iar, ce-Ţi aparţine:
Puterea-n veci nemuritoare!

Flavius Laurian Duverna

Taina Nepătrunsă

O! Isus, al meu Mântuitor,
Mă plec în rugă către Tine,
Ca să-mi descoperi iubitor
Misterul Dragostei Divine!

Şi-n faţa tainei nepătrunsă
Care mintea n-o cuprinde,
Să văd întruparea ascunsă
Ce-n veşnicie se va-ntinde.

Si cât de uimitor ne-apare
Când în adâncu-i cugetăm,
Neînţeleasă-n rostu-i mare
Dacă am vrea să medităm!

Dumnezeu tare şi puternic,
Cu scutece, ai fost învelit,
Culcat în iesle, şi nevolnic
Pruncuşor mic, ai devenit.

Şi totuşi,… erai Creatorul,
În plinătatea cea întrupată,
Acel ce-ai fost Superiorul
Oştirii de-îngeri, altă dată.

De-o-potrivă,-n demnitate,
Cu Tatăl în sublima slavă,
Te-ai contopit prin entitate
Cu-o fiinţă mică, şi firavă.

Unind tot ce-i dumnezeesc
Te-ai învelit într-un mister,
Când trup luat-ai omenesc
Pentru-a face, scară la cer.

Flavius Laurian Duverna

Taina Întrupării

Când ai purces din veşnicie
La Dumnezeu erai Cuvântul,
Şi-n cea mai dulce armonie
Doamne, ai creat pământul!

Când temeliile sale le-ai pus
Prin dragostea copleşitoare,
Săltau oştirile cereşti de sus
În bucuria sfântă, creatoare.

Şi omul Doamne, ce-ai zidit,
Fiinţă fiind de-un ordin nou,
În Universul mare, nesfârşit,
Ducea cu el un scump ecou.

Doar Lucifer cu ai săi îngeri
Ce-n cer pornise răzvrătirea,
În urma marei lor înfrângeri
Îşi exprimau, nemulţumirea.

Şi când el pe om, l-a amăgit
Asigurându-l, că nu va muri,
Mâncând din pomul cel oprit
Tristeţe mare, cerul îl umbri.

Atunci, fenomenul entropiei
Ce debutase grav în Univers,
Prin moarte-asupra veşniciei
Mutase sensul vieţii… invers.

Astfel omul care-a fost creat
De-acuma avea sa cunoască,
Urmările, groaznicului păcat
Sădit în firea-i pământească.

El, nu mai putea fi-ndepărtat
Din firea-i cea neascultătoare,
Decât printr-un plan adoptat,
De Domnul ca răscumpărare

Şi-a trebuit ca timp să treacă
Şi veacuri multe să se scurga,
Ca Lucifer, partea să-şi facă
Şi-n rău culmea, să-şi ajungă.

Să vadă, Iubirea ce-Şi pleacă
La Golgota, întinsă pe cruce,
Puterea sfântă ce-o dezbracă
În susurul Său blând şi dulce.

Flavius Laurian Duverna

Ştiinţa Mântuirii

Hristos, cel răstignit pentru păcate
Aici, în jertfa sfântă şi neprihănită,
E subiect de cea mai fină meditare,
În dragostea, ce-a fost descoperită.

Hristos, acel ce-a înviat din morţi
A treia zi, dintr-un mormânt păzit,
De-ostaşi romani ce stau în strajă,
E subiect, de cercetat şi de gândit.

Hristos, cel înălţat din nou în slavă
La Tronul Tatălui Său, de domnie,
E subiect, de o continuă cercetare
Căci El venea, din marea veşnicie.

Aceasta, este-o ştiinţă, a mântuirii
Ce trebuie aici, acum s-o învăţăm,
S-o ducem pretutindeni, cu putere
Şi pentru ea, noi să ne consacrăm!

Flavius Laurian Duverna

Şedeam trudit…

Şedeam trudit la o fântână
Şi apă vream să scot din ea,
Şi mi-ai întins, Isus o mână
Cu apa vieţii, pentru-a bea.

Cu dragoste m-ai îndemnat
Să beau din ea cu bucurie,
Căci cel ce bea, e-asigurat
Şi sete lui, n-o să-i mai fie.

Căci acea apă, s-o preface
Într-un izvor lin de apă vie,
Care ţâşnind, se va desface
Curgând în marea veşnicie.

Şi-am înţeles c-această apă
Era Cuvântul Tău cel sfânt,
Ce lumea întreagă o adapă
De veacuri pe acest pământ.

Din nesecatu-I, Sfânt izvor
De mii de ani curge mereu,
Spre-a stinge setea, tuturor
Celor ce cred în Dumnezeu.

El este-acea apă, fără plată
Care-o oferi, la toţi în dar,
Prin jertfa Sfântă şi curată
Pe crucea, înfiptă la Calvar.

Flavius Laurian Duverna

Suprema Dorinţă

Ce-mi doresc eu mie-n prag de veşnicie
O! Doamne Isuse, să-mi dai din belşug,
Harul Tău cel mare, gând sfânt, bucurie,
Şi-o viaţă preasfântă, sub ducele-Ţi jug!

Cugetări superbe, strânse în fapte bune
Pentru acei ce sufăr, şi-azi sunt oropsiţi,
Un tezaur sacru, din Cuvânt de-a spune
Să-l seamăn, să-mpart, la toţi cei trudiţi.

Şi ca o mireasmă, de viaţă înspre viaţă
În lumea cea largă, vreau mereu să fiu,
Prin vai şi deşerturi, cu neguri şi ceaţă
Să-nalţ sus făclia, când drumu-i pustiu!

Din scumpa comoară-a Marei împliniri,
Ce sus la Golgota, Tu-ntins-ai pe cruce,
Tot mai mult să ardă, în dulci străluciri
Dragostea cea scumpă, în susurul dulce!

Pe drumul cu spini, cu gropi şi hârtoape
Să merg cu veşti bune, la toţi cei ce pier,
Să-i scot spre liman, din volburi de ape
Nădejdea sublimă, s-o-ndrept către cer!

Sa duc vestea cea bună a comorii găsită
La toţi cei de-aproape, la cei de departe,
Prin lacrimi s-audă, lumea ce-i pierdută
Cuvântul cel veşnic, ce acum se-mparte.

La jertfa Ta mare de pe-al Gologtei deal
Să chem pe oricine, ce bâjbâie-n noapte,
Să nu uit nicicând, cel mai scump ideal,
Şi s-accept lucrând, ale Duhului şoapte!

Suprema-mi dorinţă s-o trăiesc împlinită
În iubirea eternă, pentru slava-I în glorie,
Căci Dragostea scumpă, S-a lăsat jertfită
Pecete veşnică pentru-a omului memorie.

Flavius Laurian Duverna

Subtila Amăgire

La început, era Cuvântul
Şi El a fost cu Dumnezeu,
Şi ceruri toate şi pământul
Gloria Lui vesteau mereu.

Astfel, tot ce-a fost făcut
N-au fost făcute, fără El,
Căci El a fost din început
Al Dumnezeului, Model.

În marea Sa înţelepciune
Când El l-a creat pe om,
Deplin era-n perfecţiune
Pân-la nucleul, din atom.

Inteligenţă având deplină
Spre-a înţelege lumea vie,
Voia cea Sfântă şi Divină
Era prea sfânta-i părtăşie.

Şi-n cea mai-naltă bucurie
El îşi ducea viaţa hărăzită,
De Dumnezeu, ce la zidire
Prin legi i-a fost orânduită.

Înţelegând, că-n ascultare
E pus misterul mărinimiei,
Omul creat, prin cercetare,
El îşi trăia viaţa veşniciei.

Dar, în pasul vieţii fericite
Ce se scurgea cu bucurie,
S-a interpus pe negândite
Ispita ascunsă, în viclenie.

Ascultând de-ale ei şoapte,
Decât la Domnul, ce a zis,
Cea mai sublimă libertate
A fost pierdută, în Paradis.

Şi, din ambianţa lor senină
Ce-o cunoscuseră amândoi,
Fără veşmântul de lumină
S-au revăzut, de-odată goi.

Atunci frunze de smochin
Cu înfrigurare şi-au cusut,
Veşminte fireşti, în declin,
Cum în minte-au conceput.

Şi-n conjuctura nou creată
Văzându-se, fără veşmânt,
La reîntâlnirea programată
Cu Tatăl cel ceresc şi sfânt,

Şi-au ascuns a lor prezenţă
Printre copacii din grădină,
Şi-ndrăznind cu vehemenţă,
Şi-a-ndreptăţit a lor pricină.

Şi-astfel, la-ntâlnirea avută
Cu Cel ce este Dumnezeu,
Sentinţa le-a fost hotărâtă
Vestindu-le-al vieţii traseu.

Căci între şarpe şi femeie,
Sămânţa-i, şi-a ei ,Sămânţă’
A prins contur noua ideie,
Transpusă prin făgăduinţă.

Şi-astfel a intrat în vigoare
Cea mai aprinsă vrăjmăşie,
Între ,Sămânţa’ salvatoare
Şi balaurul, plin de mânie.

Dar prin lupta ce-o va duce
I-au bucurat totuşi sentinţa,
Că prin dureri pot să-apuce
De-a împlini-n Ea, biruinţa.

Ea putea ca să zdrobească
Pe Lucifer, marele travestit,
În şarpe, ca să-l amăgească,
Pe omul nou ce-a fost zidit.

Şi-avea să fie-o luptă mare,
Şi şarpele era cel ce întâiul,
Prin necaz şi-n strâmtorare
Avea să-i rănească călcâiul.

Şi-au acceptat în resemnare
Cuvântul ce-a fost declarat,
Văzând prin el iubirea mare
A Domnului, când i-a creat.

Dar peste-a lor neascultare
Blestemul a pus o hlamidă,
Ogoru-n brazda-i roditoare
Să nască spini şi pălămidă.

Din el Adam să îşi ia hrana
În toate zilele sale-ale vieţii;
Cu trudă să-şi strângă mana
Prin zorii amari ai dimineţii.

Şi iarba verde, să mănânce,
Şi pâine-n truda cu sudoare,
Până-n pământ, se va duce,
De unde-a fost a lui lucrare.

Şi Domnul, văzând că-s goi
Din piele, haine le-a făcut,
Şi i-a îmbrăcat pe amândoi
Marcând blestemul început.

Ca nu cumva să îşi întindă
Şi mâna înspre pomul vieţii,
Pe veci Lucifer să îi prindă
În nebuloasa mreajă-a ceţii,

Domnul din Rai i-a izgonit
Şi-a pus îngeri să vegheze,
Doi heruvimi, spre răsărit,
La Eden ei, să privegheze.

De strajă la porţile închise
Îndeplineau porunca dată,
Veghind cu-aripile întinse
Rotind, o sabie învăpăiată.

Ea se-nvârtea fără încetare
Şi suflul care-l răspândea,
Stopa pe loc orice mişcare
La porţi dacă se îndrăznea.

Acolo zilnic se descoperea
Din ceruri slava cea divină,
Acolo Adam îşi mărturisea
Păcatul mare, şi-a lui vină.

Când au văzut o schimbare
În fiinţa lor cum e-mplinită,
Produsă prin neasacultare
Au reevaluat, marea ispită.

Şi-au constatat că au greşit
Neascultând porunca dată,
Că luând din pomul oprit,
Şi mâncând, a fost călcată.

Cu-amărăciune povesteau
Cum viaţa lor ei şi-au trăit,
Când în Eden, în pace stau
Mărind pe Cel ce i-a zidit.

Astfel, ai săi fii se închinau
Aducând jerfă, Celui Sfânt,
Şi legământul sacru-nnoiau
Cum cerea Legea-n Cuvânt.

Deşi-au trăit o vârstă lungă
Cu gândurile la făgăduinţă,
Nu au ştiut că n-o s-ajungă
Să-şi vadă scumpa biruinţă.

Când în ziua mare a-ntâlnirii
Vor vedea pe Domnul Sfânt,
,Sămânţa’-n jertfa mântuirii,
Adam, se va pleca-n pământ.

Flavius Laurian Duverna