Intercer – Poezii si editoriale

Am zăbovit…

Am zăbovit, la glasul dulce
Ce-n dragoste mi-ai adresat,
Să-mi caut liniştea la cruce
Doamne-n haru-Ţi minunat!

Să îmi găsesc, pacea dorită
A sufletului.. trist şi-apăsat,
Şi-n viaţa-mi vagă, chinuită
Să-mi pici balsam de alinat.

Şi când chemarea pe deplin
Am înţeles.. şi-am priceput,
De unde sunt.. de unde vin,
Doamne-atunci am început,

Să înţeleg, iubirea-Ţi mare,
Speranţa toată să mi-o pun
În mila Ta cea îndurătoare;
Din lacrimi, bucurii s-adun.

Călătorind pe drumul vieţii
M-am avântat peste necaz,
Şi-am dus din zorii tinereţii
Un jug, pe fragilul grumaz.

Tăcând, pe cale l-am purtat;
Umpluta-mi gura cu ţărână,
Când a fost greu m-ai ajutat
Prin harul sfânt la îndemână.

Te-am implorat cu stăruinţă
Şi Te-am rugat ca neîncetat,
Să îmi măreşti mica credinţă
Şi-n suflet har mi-ai picurat.

Flavius Laurian Duverna

Am o Dorinţă…

Am o dorinţă… de-mplinit
Şi aş vrea, cât mai curând,
Să mi-o asculţi, Isus iubit
Aflat în rugă, şi plângând!

Să-Ţi pot deplin mărturisi
Că auzind de mila-Ţi mare,
M-am hotărât, a Te-ntâlni
Să capăt marea vindecare.

Să aud vorbirea-Ţi blândă,
Să îndrăznesc în stăruinţă,
Dorinţa zi de zi crescândă
Să izvorască, din credinţă.

Când în marea-Ţi bunătate
Voi fi complet însănătoşit,
Să-Ţi aud vorbele adresate:
-,,Credinţa ta, te-a mântuit!’’

Şi fericit să merg spre casă
Strigând de marea bucurie,
Anunţând mila-Ţi duioasă
La toţi, care ar vrea să ştie.

Căci numai Tu, Isuse Sfânt,
Eşti singurul meu Salvator,
Şi peste mine Ţi-ai resfrânt
Harul cel Sfânt vindecător!

Flavius Laurian Duverna

Am fost odată, un pribeag

Am fost odată, un pribeag
Şi rătăcind pe drumul vieţii,
Te-am întâlnit, Isuse drag
În anii scumpi, ai tinereţii!

Când eu nu Te cunoşteam
Nutream gândirile deşarte,
Spre alte scopuri, năzuiam
S-ajung de ele să am parte.

Să-mi fac în viaţă-un viitor,
-Un ideal, de mult gândit-,
Când deodată, întâmplător,
Chemarea dulce, am auzit.

Şi-atunci-n-a vieţii pribegie
Eu glasul sfânt am ascultat,
Şi-al Tău Cuvânt în duioşie
M-a sfătuit şi m-a-ndrumat.

Mi-a fost o candelă aprinsă,
Mi-a fost lumină pe cărare;
Din taina veşnic necuprinsă
Mi s-a ivit iubirea-Ţi mare!

Si-am început, ca să-nţeleg
Rostu-mi, pe acest pământ,
Şi-n taina crucii să-l dezleg
Prin minunatul Tău Cuvânt!

Flavius Laurian Duverna

As fi vrut sa pot zbura
sa ma inalt dincolo de limitele fiintei umane
cat mai departe de poluarea morala,
mult mai aproape de puritatea
si frumusetea spatiilor astrale…

As fi vrut sa ma pot ascunde
in cea mai intunecoasa si adanca padure,
sa ma despart de pacatele lumii,
sa-mi pot privi tainele inimii
si sa-L invit pe Isus sa-mi spele adancimile mintii..

As fi vrut sa pot trai in alte timpuri
la lumina palida si dulce a lunii
alaturi de marii semanatori de har,
sa gust din bucuria de a-L sluji pe Hristos
chiar daca rugul ar deveni altar…

As fi vrut sa ma nasc in acelasi univers,
dar pe alta planeta,
acolo unde pacatul nu si-a facut simtita prezenta,
sa pot trai intr-o atmosfera fara prihana,
sa ma intalnesc cu Isus in orice dimineata si seara….

As fi vrut sa pot fi altceva si altundeva,
dar sunt aici,printre stanci si ruine
in cea mai adanca genune a lumii…
Vino, Doamne degraba si adu-mi lumina!
Doar impreuna cu tine voi fi fericit si-mi va fi bine…

Adu-ţi aminte!…

Adu-ţi aminte, întotdeauna
De Domnul, Făcătorul tău,
Ce-n cuvânt a strâns ţărâna
Făcând-o după chipul Său!

În zilele dragi, din tinereţe
Când eşti şi tânăr şi frumos,
Ascultă îndemuri şi poveţe
Ce îţi vor fi, de mult folos!

…Pân-ce n-apar zilele rele,
Până cand anii, nu sosesc,
Când atunci ,,nici-o plăcere’’
În ei, vei zice: ,,nu găsesc!’’

…Până nu cade întunecare
Peste lumină, lună şi stele,
Şi nu se-ntinde peste soare
Perdeaua ceţii, cu zăbrele.

…Şi până nu se întorc norii
Îndată straşnic după ploaie,
Şi încep să tremure uşiorii
Şi cele tari, să se-ncovoaie.

Până nu se-opreşte moara
Căci cei ce macină-s puţini,
Şi până când nu vine seara
Când toţi îţi pare ca străini.

Până când, nu se întunecă
Cei ce privesc, pe ferestre,
Şi când spre seară alunecă
Încet în sunet de orchestre.

…Şi până încă nu se închid
De din spre uliţă spre-afară,
Acele porţi, cari se deschid
Şi timpul în ani, îl măsoară.

Când şi-uruitul morii scade
Trezindu-te-n glas de ciripit,
Al unei păsări, ce trist cade
Jelindu-şi, nefericitul sfârşit.

Pân-ce glasuri de cântăreţe
Se-aude jalnic, şi-nnăbuşit,
Şi-abia cunoşti, atâtea feţe
Când dor îţi este, de privit.

Ţi-e frică, de orice-nălţime,
Te sperii, şi de orice drum,
Fiindcă-ai uitat de isteţime
Căci nu mai ai puteri acum.

Până migdalul nu-nfloreşte
Şi perii albi nu umple capul,
Când de-abia se mai târăşte
Lăcusta….de-a berbeleacul.

…Şi până poftele, nu-ţi trec
Căci omul iată se îndreaptă,
Spre casa sa, unde-l petrec
Mulţi bocitori ce îl aşteaptă.

…Până nu-ncepe, a se rupe
Funia cea scumpă de argint,
Şi până nu se varsă-n cupe
Vasul, strălucitor de iacint.

Pân-ce găleata nu se sparge
Aducând apă, în drumul ei,
Şi pân-ce roata nu mai trage
Din puţ, scoţând apă să bei.

…Şi până iar nu se va face
Ţărâna, în reavănul pământ,
Şi duhul din nou s-o-ntoarce
La Dumnezeu, în cerul sfânt.

…Căci totul e deşertăciune!
Şi dac-ai vrea să întocmeşti,
Multe cărţi, cu înţelepciune
Tot n-ai putea sa isprăveşti.

Chiar şi înţeleptele cuvinte
Oricât vor fi… de cercetate,
Şi pe deplin de-ar fi vestite
Nu au valoare, nepăstrate!

Să ascultăm dar încheierea
La tot ce-a fost, învăţătură:
De Dumnezeu, fie temerea,
Poruncile, s-avem măsură!

Căci Dumnezeu la judecată
Va-mplini clar cuvântul Său,
Pentru-a traduce orice faptă
În ce-i ascuns, bine sau rău.

Flavius Laurian Duverna

Adu Doamne, Ploaia!…

Adu Doamne, ploaia, Spiritului Sfânt
Peste-ai Tăi copii, ce-aici pe pământ,
Zilnic ei o vor, dorind s-o primească
În calea credinţei să poată să crească!

Să poată-nştiinţa lumea, să ducă solia,
Că-i timpul din urmă, când împărăţia
Ce-a fost mult dorită e acum aproape,
Să înceapă veacul, prin iubirea agape.

Vestind lumii-ntregi, ultima avertizare
La orişice neamuri şi limbi şi popoare,
Ce nu Te cunosc, pentru a se întoarce
Din moarte la viaţă, voia-Ţi de a face.

Cu zel să mărească, Jertfa de la cruce
Ce prin hatu-Ţi mare mântuire-aduce,
Fiindcă atât de mult, Tu lumea-i iubit
Incât pe singurul Fiu, L-ai lăsat jertfit.

Adu Doamne ploaia, sfântă şi Târzie
Să se coacă grâul, peste întreaga glie,
Şi pus în hambare, să se împlinească
Timpul revenirii-n gloria-Ţi cerească!

Şi s-aduni la Tine, de pe tot pământul
Pe toti copilaşii, ce-au păzit Cuvântul,
Şi-au dorit prin lacrimi, zorii bucuriei
Când va-ncepe era, sfântă a veşniciei.

Flavius Laurian Duverna

Adierea Duhului…

A trecut în susur peste mine
Adierea Duhului cel Sfânt,
Sufletu-mi gemea-n suspine
Sub povara zilelor înfrânt.

El m-a întărit cu-a Sa putere
Să păşesc pe cale înainte,
Şi-atingându-mă prin adiere
Ca o flacără, era fierbinte.

El în minte mi-a adus lumină
Şi-ntunericul l-a spulberat,
Şi pe calea-I sfântă şi divină
Paşii vieţii mi i-a îndreptat.

Roade, ce au arătat lucrarea
Sunt, dragostea şi bucuria,
Pacea, şi-ndelung răbdarea,
Bunătatea şi credincioşia.

Facerea de bine şi blândeţea,
Şi-nfrânarea poftelor fireşti,
Sunt jaloane puse în justeţea
Vieţii sfinte şi duhovniceşti.

Prin puterea-I cea înnoitoare
Adierea Duhului cel Sfânt,
Mâ va modela-n a Sa lucrare
În oglinda sfântului Cuvânt.

Flavius Laurian Duverna

A fost o zi…

A fost o zi mare-a-ntâlnirii
Cu-al meu iubit Mântuitor,
Când Legea Sfântă a iubirii
Mi-a dat-o ca şi-ndrumător.

Când în adâncul Ei privesc
Şi-I văd măreţele principii,
Observ cum ele, împlinesc
Voia-I cea Sfântă din vecii.

Iubirea pentru Dumnezeu,
Şi pentru cel îndeaproape,
E-n veci aceeaşi, şi mereu
Un ne-ntrecut izvor de ape.

Astfel a fost, şi-astfel va fi,
Veşnic, în Universul creat,
În gloria, de a-L preamări
Căci viaţă El la toate-a dat.

Flavius Laurian Duverna

Toamnă bună!…

Toamnă bună, dulce toamnă,
Tu duci cu tine-o mare taină:
Cum frunzele cad la pământ
Plutind mânate-n val de vânt,
Cum solul umed le primeşte
Şi-n al său sân le putrezeşte,
Ca hrană el să poată-aducă
La truditori, în a lor muncă!

Toamnă bună, eşti frumoasă
Când via-i gata, a fi culeasă,
De strugurii cei copţi deplin,
Când joardele-abia-i mai ţin,
Când în livezi, fructe-arămii
Răspund celor din podgorii,
Demonstrând că ne vorbesc
De Domnul, când ele cresc!

Toamnă bună, aduci bucurii,
Când prin mănoasele câmpii,
Tu creşti fel de fel de bucate
Ce toate-or fi-n grijă păstrate
Cu-acelaşi ritm, prin hărnicie
De toţi cei ce trudesc pe glie,
Ce-un an întreg ei s-au rugat
Să fie an bun, şi-mbeluşugat!

Toamnă bună, dulce toamnă,
Mai vin-o încă şi te-ntoarnă,
Cu zile dragi de farmec pline
La cei trudiţi care-n suspine
Asteaptă acea zi-a recoltării,
Sub preţul scump al salvării,
Preţ care-n dragoste şi-n har
A fost plătit crunt, la Calvar!

Flavius Laurian Duverna

Salcie batuta de vant,
inima plange la margini de ape,
fiintele pe care atat de mult le-a iubit
ii ofera astazi doar vreascuri uscate…

Vantul rece loveste cu multa furie
salcia se pleaca usor spre izvor,
inima suspina tacuta in ruga,
gandul devine porumbel calator..

Soarele trist se ascunde in nori,
pana si apa isi schimba culoarea,
furtuna a trecut,e liniste iar,
salcia simte durerea in ramuri…

Inima ,salcie tacuta
sadita la margini de har
isi priveste chipul lipsit de lumina,
apoi isi pleaca privirea in ruga
iar gandul devine speranta divina…