„DE LA UN CARDIAC, CORDIAL…”

„Nu mă retrag, nu pot să fac aşa ceva, însă voi fi mai resemnat”.

M-a impresionat foarte tare ultima poezie scrisă de Adrian Păunescu, pe patul spitalului: „TESTAMENT: DE LA UN CARDIAC, CORDIAL…”

„…un mesaj în care îndeamnă oamenii să-şi poarte de grijă, să-şi păzească „şi inima, şi gândul”, formula de final fiind „Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani/ şi ţării mele minima dreptate!”.

Fiul poetului, Andrei Păunescu, a acceptat ca poezia, care a fost dată doctorului Şerban Brădişteanu,  şeful Clinicii de chirurgie cardiovasculară a Spitalului de Urgenţă Floreasca, unde Adrian Păunescu se află internat, să fie făcută publică.

Redăm integral poezia „De la un cardiac, cordial” semnată de Adrian Păunescu, la 31 octombrie 2010, Spitalul de Urgenţă, Bucureşti:

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nici o schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Sursa: jurnalul observator.ro

Probabil anticipând ieşirea din scenă, a vrut să lase un exemplu, să fie clar în mintea celor interesaţi, că îşi acceptă finalul cu fruntea sus, aşa cum obişnuiesc eroii să facă. Nu s-a certat cu Dumnezeu, nu I-a pus întrebarea: „De ce Doamne?” ci s-a îndreptat spre ieşire cu sufletul împăcat. Oricum era obişnuit cu ieşirea din scenă!…

Pe vremea vechiului regim a ieşit din scenă la ordin, după ce s-a certat cu Ceauşescu a ieşit pe uşă la ordin, apoi a ieşit de sub luminile rampei care-l făcuse un lider de tineret, tot la ordin, după aceea a ieşit din Senat şi încet, încet s-a îndreptat spre ieşirea finală… Şi iată a făcut-o aşa cum îi stă bine unui înţelept, unui gânditor, unui mare poet… Şi la urma urmei, de ce să se supere pe cineva? Poate că unii, care n-ar merita nici să-i pronunţe numele, i-au luat tot, dar n-au putut să-i ia pana! Pe aceasta a luat-o cu el în mormânt. Rămân în urmă operele lui: „Pământul deocamdată, Si totuşi iubirea, Cine are părinţi pe pământ, nu în gând…”

Parafrazându-l aş spune: Cine are poeţi pe pământ, nu în gând…

Ce ironie!… Câtă vreme sunt în viaţă trec de multe ori neobservaţi, criticaţi, adesea suferind de foame iar după ce nu mai sunt printre noi, îi evocăm, trecem la colocvii şi emisiuni care de care mai în stare să contureze biografia fostului artist şi poate îi ridicăm şi o statuie! Ciudat, nu? Dar nu mă mai mir de nimic… Iar dacă unii încearcă să evidenţieze anumite aspecte negative, mai întâi să răspundă la întrebarea: Cine nu a plătit tribut, într-un fel sau altul, ca să poată realiza totuşi ceva, cândva, când nu se putea… Cenaclul Flacăra a fost un răspuns la nevoile tineretului român din acele vremuri, şi nu numai. Iată doar câteva exemple apărute post-mortem:

• Jurnalul Naţional: „Generaţia în blugi te salută, maestre”
• Gândul: Lumini şi umbre. La Cenaclul Flacăra, Păunescu era zeul care putea aduce apa caldă mulţimii
• Adevărul: Înmormântat lângă Eminescu, Marin Preda si Nichita Stănescu

Criticilor, luaţi partea pozitivă şi uitaţi restul, pentru că toţi aţi oferit tribut! Lăsând aceste lucruri pe seama celor care se ocupă doar cu aşa ceva, şi urmărind, cum spuneam, plusul, observăm că Biblia precizează că „Profetul nu este preţuit în patria lui”. Şi câtă dreptate are!

Ieşirea din scenă a lui Adrian Păunescu, mai precis modul în care a făcut-o, îmi aminteşte de cazul Moise, marele conducător al unui popor răzvrătit, către Ţara Făgăduinţei.

Spre finalul celor 120 de ani de activitate, 40 de ani la curtea lui Faraon, 40 de ani de slujire în urma oilor, la Ietro, 40 de ani în Exod, Dumnezeu îi trimite o telegramă:

„Iată că se apropie clipa când vei muri…” (Deut. 31: 14 p. p), apoi o repetă, ca să se înţeleagă că nu este nici o greşeală în ce priveşte destinatarul, la Cort, când Dumnezeu i se arată într-un stâlp de nor:

„Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi!” (Deut. 31: 16 p. p)

Interesant  este ce face Moise după ce primeşte dubla înştiinţare: nu se supără pe nimeni. Mai mult decât atât, Moise a scris o cântare şi nu era elegie, ci o cântare unică de recunoaştere şi adorare faţă de Marele Dumnezeu care a reuşit să-i conducă până la destinaţie, o cântare celebră, rămasă în istorie sub numele de CÂNTAREA LUI MOISE! Interesant, nu? Dacă a-i primi o astfel de telegramă, dublă, a-i fi în stare să mai compui un cântec?

Apoi a venit a treia telegramă… Era puţin mai explicită:

„Suie-te pe muntele acesta, Abarim, pe muntele Nebo în ţara Moabului, în faţa Ierihonului; şi priveşte ţara Canaanului pe care o dau în stăpânire copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui, şi vei fi adăugat la poporul tău, după cum Aaron, fratele tău, a murit pe muntele Hor şi a fost adăugat la poporul lui.” (Deut. 32:49-50)

Ceea ce m-a impresionat până la lacrimi este atitudinea lui Moise şi de data aceasta:

Moise nu mai pune întrebări, nu se supără pe nimeni, dimpotrivă: „Moise, omul lui Dumnezeu, a binecuvântat pe copiii lui Israel, înainte de moartea lui!”

În cuvintele:

„pentru că aţi păcătuit împotriva mea în mijlocul copiilor lui Israel, lângă apele Meriba, la Cades, în pustia Ţin, şi nu M-aţi sfinţit în mijlocul copiilor lui Israel, Tu vei vedea doar de departe ţara dinaintea ta; dar nu vei intra în ţara pe care o dau copiilor lui Israel”, Moise ar fi putut găsi motiv de supărare la adresa poporului pe care l-a condus… din pricina lor se întâmplase să lovească Moise Stânca de două ori!… Dar nu… Moise îi binecuvântează!…

Apoi rosteşte cuvintele:

„Ferice de tine Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, Scutul care îţi dă ajutor şi Sabia care te va face slăvit?”(Deut. 33: 29)

Pe fondul acestor cuvinte iese din scenă, urcând muntele pentru a nu mai coborî niciodată de pe el! Biblia consemnează:

„În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţa în faţă!”( Deut.34: 10)

În „Scrisoare din urgenţa inimii”, Adrian Păunescu scria:

„Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine. Eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.”

Nu ştiu cât de credincios a fost Adrian Păunescu, Dumnezeu ştie… dar finalul:

„DE LA UN CARDIAC, CORDIAL!…” ar trebui să ne pună, serios, pe gânduri.

Merită să medităm la aceste cuvine!

Jercan D Alex  2010-11-06