Intercer – Poezii si editoriale

Taina Mântuirii

Doamne, în sfânta izbăvire
Taina cea mare-a mântuirii
Ce-ai pus-o-n suava iubire,
Mi-a întipărit, dorul slujirii,
Prin slujba sacră a-ntregirii!

Şi prin nimic nu s-ar putea
Ca dragostea să se măsoare!
Şi chiar nimic n-ar încăpea
În candida-I, sacră vâlvoare
De foc aprins pentru iertare.

Cerul cel sfânt, l-a părasit
Făcându-Se asemenea firii,
Şi-stfel păcatu-a fost strivit
Prin actul sacru, al jertfirii,
Pe cruce în ziua răstignirii.

Mi-ai pregătit o sfântă cale
Să merg pe ea prin credinţă,
Şi cântări sfinte, şi-osanale
Ţi-aduc în semn de biruinţă,
Ca ofrande în recunoştinţă.

Umil, mă plec în rugăciune
Şi mă închin pân’ la pământ,
Căci în lucruri, foarte bune
M-ai socotit Stăpâne Sfânt,
Când m-ai creat prin Cuvânt!

În Planul de Răscumpărare
Al scumpului Tău Fiu iubit,
Sunt prins în mila iubitoare
La Golgota, cand S-a jertfit
Şi har şi pace, am dobândit.

Şi-astfel adusa-i la-mplinire
Taina cea mare a mântuirii,
Demonstrând că prin iubire
Ţi-ai pus sigiliul reîntregirii
Prin ,,Sămânţa”neprihănirii!

Flavius Laurian Duverna
11 septembrie 2011

Doi amici cu faţa plată,
Mă-nsoţesc neîncetat,
Nu uit de ei niciodată,
Nici la masă sau spălat.

Nu mă cert cu ei deloc,
Nici nu-mi iau vreo jucărie,
Ei nu strigă când mă joc
Şi uit temele a-mi scrie.

Când sunt trist sau supărat,
Ei nu pot să mă aline,
Nici la piept îmbrăţişat
Nu-s în stare a mă ţine.

Iar de-s vesel, fericit,
Ei nu sar ca mine-n sus,
Stau serioşi, ton potrivit,
Orice glumă le-aş fi spus.

Cred c-aţi înţeles, copii,
Cine sunt amicii mei,
Ce-mi iau timp şi bucurii,
Căci vrăjesc fără să vrei.

Într-o zi am hotărât,
Şi solemn nevoie mare,
Să le-aşez frumos la gât,
Un program de funcţionare!

Floare de colţ

În palmele Tale e scrisă iubirea,
Eu n-am știut ce mult păcatul doare
Când provocasem despărțirea
Dintre Tată și Fiu prin fapta sfidătoare.

Pe fruntea Ta, spinii vorbelor mele,
Făcut-au răni adânci,
Căci nu înțelegeam ce crude și grele
Erau, și că Tu poți să plângi.

Te-am biciuit ades prin necredință,
Și sufletul Regesc am sfâșiat,
Mă-ntreb azi cum a fost, o, cu putință
Să uit Cuvântu-Ți minunat?

Și coasta Ți-am străpuns cu răzvrătire,
Doar liber nimănui supus,
Voiam să fiu departe de Iubire
De Lege sau îndemnul Tău Isus.

N-am înțeles că ea mă ocrotea,
N-am fost constrâns, nici îngrădit,
De-am s-o ascult eu voi putea,
Cu-adevărat fi fericit.

Am alergat spre desfătări
De-o clipă doar, amăgitoare,
Dar Tu pe-ngustele cărări,
Orbi vindecai și inimi la oricare.

Străpunse și însângerate,
Se odihnesc de căutare,
Picioare sfinte mult umblate
Să mângâie, să dea salvare.

Inima Ta am frânt în două,
Credeam păcatul doar un joc,
Dar Tu clădeai o Cale nouă,
Și Viața Ta puneai în loc.

În întuneric și în moarte
Departe-n veci de Dumnezeu,
Dreptatea îmi sorti ca parte
Dar Tu îmi luasei locul meu.

O, dă-mi iertare, pace și iubire
O viață nouă, haină nepătată,
Să mă îmbraci cu mântuire,
Să Te vestesc la toți viața-mi toată!

Floare de colț

Sub auspiciile Iubirii

Sub auspiciile Iubirii, când omul a fost creat
Şi-n grădina din Eden, Dumnezeu l-a aşezat,
El sub testul ascultării de porunca cea divină
A fost pus de Creatorul, ca orice lume creată
Spre-a-i vede statornicia, astfel monitorizată,
Şi care se va sfârşi, la pomul cel din grădină.

Ca să intre-n veşnicie, în lumile cele celeste
Ce dau glorie şi slavă Celui ce le cârmuieşte
Şi lumea cea nou creată, trebuia examinată,
Trebuia pusă la probă-n libertatea ce-o avea
De a sta în ascultare, cu putinţa de-a cădea,
Dacă-n seamă nu lua neglijând porunca dată.

Şi când marea amăgire, şi-a extins împărăţia
Asupra lumii cea nouă, prin faptul c-apostazia
A intrat în dreptul său dovedind neascultarea,
De porunca cea fost dată ce consta în fericire
Atunci a intervenit, planul sfânt de mântuire
Cu-asigurarea promisă, că va aduce salvarea.

Au trecut veacuri mulţime, până s-a adeverit
Că ,,Sămânţa” cea promisă-n paradisul părăsit
Va veni cu izbăvirea, de sub groaznicul păcat,
Zdrobind capul şarpelui în prea crunta bătălie,
Pregătind calea din nou, omului spre veşnicie
Prin jertfirea la Golgota, sus pe cruce atârnat.

În persoana lui Isus, dragostea s-a dat pe sine
Ca mielul de jertfă viu, şi prin jertfă se obţine
Dreptul de răscumpărare din prăpastia adâncă
În care omul greşit, s-a cufundat tot mai mult,
Prins în mreaja amăgirii de-al păcatului tumult,
La care Dumnezeirea, iubirea şi-a arătat încă.

Astfel, prin neprihănirea Sa, ce ne e atribuită
Prin credinţa în jertfire, ea ne este-mpărtăşită,
Şi din taina aceasta mare, izvorăşte mântuirea
În sfânt sângele vărsat, la crucea de la Calvar
Pentru-oricine care crede că ea e cerescul dar,
Oferit de Providenţă, spre-a veni cu izbăvirea.

Flavius Laurian Duverna
02 septembrie 2011

La ceru-albastru…

La ceru-albastru plin de stele
Când stau noaptea şi privesc,
Doru-mi sfânt, simt către ele
Cum se-n-nalţă, păn-la-acele
Zări, din firmamentul ceresc.

Şi zburând,…prin constelaţii,
Printre sori plutind cântând,
Să mă duc departe, în spaţii,
S-ascult cum doinesc vibraţii
Şi să fiu pătruns de-un gând…

Gândul că prin Jertfa sfântă
A dragostei mult prea mare,
Privelişti mândre-mi încântă
Sufletul, ce-n zări se-avântă
Spre-alte lumi şi-alte hotare.

Descifrând din mari mistere
Taine adânci privind crearea,
Să le strâng, şi-n priveghere
Să-mpart scumpa mângâiere
Că-n Hristos eu am salvarea.

Căci în jertfa-I, sus pe cruce
Sunt prin sânge acum iertat;
Harul Sfânt veşnic mi-aduce
’N suflet dragostea cea dulce
Că-astfel sunt răscumpărat!

Şi voi spune în glas cântând
Lumilor, pe-oriunde-oi trece,
Că-n păcat, stând lâncezând
M-a scos Domnu-ncurajând
Prin dragoste, inima-mi rece.

Flavius Laurian Duverna
29 august 2011

Din lemn sau piatră, bronz, vopsele,
Cu chip de om sau animal,
Nu mă despart nicicând de ele,
De zeităţi, cred, e normal.

Renume, bani, familia dragă,
Pe soclul lor mă înconjoară,
Din zori în ziua mea întreagă
Le tot slujesc până în seară.

Alerg, mă zbucium, mă frământ,
Să tot rezolv şi să-nmulţesc,
Lovesc de multe ori în vânt,
Dar pacea nu o mai găsesc.

Împart la toţi doar fapte bune,
Sunt implicat ca misionar,
Când soarele în zare-apune,
Văd c-am uitat de Domnul iar.

Păţeşti la fel şi tu creştine?
Te regăseşti n-acest tablou?
Cine-i pe locu-ntâi la tine?
Nu crezi că-i bun un program nou?

Zâmbi atunci Isus spre mine,
Si uşa grabnic I-am deschis,
M-a aşteptat destul, ştiu bine,
Acum e primul, am promis.

Floare de colţ

Degradarea Antideluviană

După şaisprezece veacuri jumătate
De când Domnul l-a creat pe om,
Tot pământul, era plin de răutate
Violenţa şi conrupţia erau păcate,
Ce făcuseră din chip ceresc neom.

Degradarea ajunsese atât de mare
Prin idolatria susţinută de ospeţe!
Forţa şi puterea stau provocatoare
În răpirea dreptului prin răzbunare,
Ce se-adăposteau sub diferite feţe.

Cel mai sacru legământ, căsătoria,
Ajunsese atâta,…de a fi nesocotiă,
Încât dragostea ce-ntemeia familia
Devenise monstrul ce-arăta pustia,
Celei mai frumoase-uniri,…sfinţită.

Şi astfel, poligamia cea instaurată
De Lameh, al cincilea în generaţie,
A crescut vertiginos, şi practicată
Zilnic, se culpabiliza în veneraţie,
Anunţând finalul, zilelor de graţie.

În astfel de conjuctură, Dumnezeu,
S-a uitat peste pământul blestemat
Şi-a văzut că omenirea e la apogeu,
Că ea zilnic, merge tot înspre păcat,
Şi că starea-i, nu mai e de suportat.

Pentru că-ale minţii gânduri viciate
Erau veşnic, îndreptate spre orgii,
Pentru că se lăfăiau în nedreptate
Şi-n defaime-şi manifestau bucurii,
Indicau la nimicirea, marii-apostazii.

După încă-un timp de har îngăduit
De o sută douăzeci de ani, potopul,
A venit peste pământ, şi-a înghiţit
Omenirea şi suflarea, din tot locul,
Spre mirare, apele au fost mijlocul!

Starea dinainte de deluviu ne arată
Că-omenirea merge pe-acealşi drum,
Nu ia seama, la solia, ce îi este dată
Adevarul sacru, este-nvăluit în fum,
Plăceri în păcate, valuri curg duium.

Dacă în vestirea că întreg pământul
Va fi ars în foc, pentru curăţirea lui,
Nu se ia în seamă ce zice Cuvântul
Despre acea zi, prin tăria Domnului,
La fel s-o-mplini spre uimirea omului.

Flavius Laurian Duverna
24 august 2011

Pe urma-Ți dreaptă vreau s-ajung la ceruri,
Și pașii Tăi în viață mă-nsoțesc,
Cetatea Sfântă ce străluce-n mii de feluri,
E ținta scumpă ce mult o doresc.
La patul suferinței Te-am găsit,
Lăsând în urmă zâmbet și lumină.
Singur pe lume, mic și oropsit,
Copilul străzii foamea nu-și alină.
L-ai luat în brațe, lacrimi i-ai uscat,
I-ai dat părinți, iubire, un cămin.
Altul desculț, în zdrențe-nveșmântat,
Găsi de toate-n casă de creștin.
În lipsă și în frig mici trupușoare,
Se-agață de părinți cu disperare…
La câte porți Tu cauți o salvare?
Găsești de lucru totuși fiului mai mare.
Pe mine, Doamne, m-ai îmbrățișat,
Iar lacrimile-au limpezit cărarea,
Merg mai energic, ferm și apăsat,
Cu Tine înainte pot străbate marea!
Încă un pas…e-atât de-aproape
Cetatea de mărgăritar,
Cununi de aur, sunet de harpe,
Sfânt, sfânt, și laudă Îți cântă iar!

Floare de colț

Peniţa cerească în mâna divină,
Gravează pe table cu aur şi sânge,
În piatra eternă şi-n inima plină,
Iubire pe veci pentru Domnul ce plânge.

Planeta albastră, rebelă şi crudă,
La moarte dăduse pe-al ei Creator,
Ce viaţa întreagă-n migală şi trudă,
A vrut să salveze orişice muritor.

Dar Domnul promite putere-ascultare,
Aceluia care doar Lui se închină,
Nimic mai presus şi nimeni mai mare
Decât Ziditorul ce este Lumină.

O viaţă în vorbe şi gesturi, purtare,
Se pleacă, adoră, respectă, se-nchină.
Sabatul-popas de-amintire în care,
Asculţi vocea sfântă şi ziua-i senină.

Părinţi onorează când timpu-i spre iarnă,
Lumina-i mai stinsă şi pasul greoi,
Să nu rosteşti vorbe ce sufletul sfarmă,
Prea scumpă e viaţa s-o arunci în noroi.

Un singur soţ, o singură soţie,
Doar doi au fost de la-nceput în Paradis,
Unirea sfântă-n dulce armonie
Până la moarte fie, căci stă scris.

Nici timp, nici renume nu lua niciodată,
Idei de la altul şi-alte lucruri de preţ.
Vorbirea şi viaţa sa-ţi fie curată,
Adevărul nu pofta e-n omul măreţ.

Păstrează cu grijă-ale Legii cuvinte,
În fiece clipă pe Domnul servind,
Inima-i caldă, dorinţele sfinte,
Pe Mântuitorul şi oameni iubind.

Floare de colţ

Ce e Iubirea?…

Ce e Iubirea? Ea este-un dar
Din partea Tatălui Ceresc,
Ce El l-a dat sus pe Calvar
Pentru tot neamul omenesc.

E-acea de veacuri, împlinire,
Prezisă prin Cuvântul Sfânt,
Spre-a-ncepe noua orânduire
Precum în cer, şi pe pământ.

Iubirea aceasta e ,,Sămânţa”
Ce-a fost promisă-n Paradis,
Purtând la baza ei credinţa
Celui mai scump şi dulce vis!

Şi când la-a vremii împlinire
Prin Duhul Sfânt S-a întrupat,
Iubirea în loc de preamărire
Păcatu-ntregii lumii l-a luat.

Prin jertfa-I cea ispăşitoare
Isus Iubirea, a suportat greu,
Păcatul lumii ce-n grandoare
Şi-a atins culmea-n apogeu.

Căci pentru-ntreaga veşnicie
Iubirea va poseda semne
Din cea mai cruntă bătălie,
Ce I-au rămas pururi eterne.

Şi mâini şi frunte, şi picioare,
Şi coasta care-a fost împunsă,
Vor reaminti că-n lupta mare
La Golgota, a fost străpunsă.

Şi-astfel, prin toată veşnicia
Ea lumilor în etern va spune,
C-ascunsă-n semne-I stă tăria
Ce nu s-o pierde…şi n-apune.

Flavius Laurian Duverna
10 august 2011