Intercer – Poezii si editoriale

Ziua cea mare

Se-apropie ziua cea mare
Când Doamne iar vei veni,
Şi străluci-vei ca un soare
Şi totuşi Te-om putea privi.

Ne-om veseli să Te vedem
Când însoţit, de îngeri mii,
Vei reveni, ca să înţelegem
Că n-ai uitat pe-ai Tai copii.

La ei, vii s-aduci izbăvirea
Întrevăzută printre lacrimi,
Într-o clipă să schimbi firea
Supusă, de grozave patimi.

Se va sfârşi cu tot ce-a fost
Lacrimi şi chinuri, şi amar,
Căci scutul tare şi-adăpost
Şi piatră le-ai fost de hotar.

Pe Stâncă sus cas-au zidit
Şi n-au putut să o fărâme,
Furtuni cu ploi, ce au izbit
În ea voind ca s-o dărâme.

Ea a rămas pe Stânca tare
La temelie având credinţa,
C-odată-n ziua aceea mare
Va lua sfârşit, şi suferinţa.

Flavius Laurian Duverna

Zile de Sfârşit

Trec zilele parcă zburând
Şi de sfârşit ne-apropiem,
La porţi închise aşteptând,
Isus bate, sa-I deschidem.

El e însoţit de pacea sfântă
Ca s-o împarţească tuturor,
Şi peste-orice inimă frântă
Balsam să toarne, alinator.

Glasul Său întruna cheamă
Pe cei trudiţi şi împovăraţi,
La El să vină făr’de teamă
Din păcat, spre-a fi salvaţi.

O, cu toate apelurile scrise,
Mult trâmbiţate pe pământ,
Sunt inimi care stau închise
Nu primesc sfântul Cuvânt!

La strigătul, Iubirei Sfinte
Care răsună-n lung şi-n lat,
Puţini sunt cine iau aminte,
Care răspund, cu-adevarat.

Nu-i prielnic, timpul de har
De-a ne-ntoarce-n umilinţă,
Când servii Domnului apar
Chemându-ne, la pocăinţă!

În faţa semnelor,… cereşti
Puţini sunt care se-ntreabă:
Ce-anunţă fiintei omeneşti,
De ele trec, cu-atâta grabă?

Ce sunt cu-atâtea, uragane,
Ce fac prăpăd în devastări?
Ce ne spun marile cicloane,
Cu-a lor sinistre perturbări?

Şi naufragiile de pe oceane,
Şi accidentele pe căi ferate,
Şi prăbuşirile,… de avioane,
O, de ce aduc atâta moarte?

Şi-ntre popoare, şi naţiuni,
De ce-s atâtea frământări?
De ce, în ale lor reuniuni
Nu se ajunge la împăcări?

De ce se nasc, atâtea crize
Primejduind viaţa zi de zi?
De ce, atâtea mari analize
Nu au succes, de-a le opri?

Sunt întrebări, care merită
Să fie acum în calcul luate,
Când şi-orice forţă e oprită
De-a controla acestea toate.

Numai puterea Celui Sfânt
Ea cotrolează şi stopează,
Dezastrele…de pe pământ
Ce prin grăbire, înaintează.

El vrea ca-ntreaga omenire
Să poată-afla a Sa măsură,
’N-a dragostei desăvârşire
Ce-a revărsat-o, peste ură.

Căci El L-a dat pe Fiul Său,
Pe Golgota supus să moară,
Zdrobind puterea, celui rău
Astfel ca nimeni să nu piară.

De-aceea în ultima strigare
El va lucra cu Duhul Sfânt,
Ca prin putere, a Sa lucrare
Să strălucească, pe pământ.

Flavius Laurian Duverna

Zi de Primăvară

Când vine iarăşi primăvara
Natura anunţă-a sa trezire,
Şi de cu zori şi până seara
Porneşte-n verde-ntinerire.

Porneşte seva din pământ,
Codrii cei trişti înmuguresc,
Şi prin al Domnului Cuvânt
Sub grija-I toate înverzesc.

Şi pajistea cea-ncântătoare
În fel de fel de specii multe,
Şi-ntinde faţa-i către soare
Rotind mii de flori mărunte.

Un covor fin de nestemate
Ne-ncânt-a ochilor privire,
Şi prin miresme parfumate
Ne-nveselesc întreaga fire.

Abia se-aşteaptă întâlnirea
În zumzet viu de aripioare,
Cu-albiniţe vrând hrănirea
Sorbind, din fiecare floare.

Astfel strâng nectarul dulce
Ca să-l transforme în miere,
Şi pe picioare-n coş aduce,
Galben polen, ce dă putere.

Aşa se trece, o zi întreagă
Cu-n du-te vino, neîncetat,
Grăbind mereu ele aleargă
Şi pun în faguri, rod bogat.

Flavius Laurian Duverna

Visul lui Solomon

La Gabaon, Domnul i s-a arătat în vis lui Solomon
Şi Domnul i-a zis:,,Cere ce vrei să-ţi dau în viaţă!”
Solomon a răspuns:,,Ai arătat o mare bunăvoinţă,
Robului Tău David, tatălui meu, smerit în Ta faţă!

Pentrucă umbla înaintea ta, în sfântă credincioşie,
Şi în dreptate şi prin curăţie de inimă faţă de Tine,
I-ai păstrat această bunăvoinţă şi i-ai dat şi-un fiu
Care stă pe scaunul de domnie, în aur şi-n rubine!

Aşa se vede astăzi! O, Doamne, Dumnezeul meu!
Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească ca-mpărat,
În locul tatălui meu David, ce-a ajuns la bătrâneţe,
Şi eu nu sunt decât un tânăr, care nu sunt încercat!

Robul Tău, este în mijlocul poporului Tău Israel,
Pe care Tu, Doamne, Ţi l-ai ales şi pus de-oparte,
Un popor foarte mare care nu poate fi nici socotit,
Nici numărat, din cauza mulţimii lui nenumărate!

Dă dar robului Tău o inimă pricepută să-nţeleagă,
Ca să judece pe poporul Tău, şi el să deosebească,
Binele de rău! Căci cine ar putea, să judece acum
Pe poporul Tău, neavând înţelepciunea cerească?

Pe poporul acesta, care este aşa de mare la număr?
Cererea lui Solomon, era o chemare spre veşnicii,
Şi Dumnezu i-a zis: fiindcă lucrul acesta tu il ceri
Şi nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii,

Nici moartea vrăşmaşilor tăi, ce privesc cu pizmă;
Ci ceri pricepere pentru popor, ca să faci dreptate,
Voi face după cuvântul tău, împlinindu-ţi dorinţa!
Şi-ţi voi da o inimă-nţeleaptă şi pricepută în toate,

Aşa cum n-a fost până acum, nimenea înaintea ta,
Şi nu se va mai scula nimeni niciodată pe pământ!
Mai mult, îţi voi da ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă,
Aşa încât, în timpul vieţii tale, vei fi de neînfrânt!

Nu va fi niciun împărat ca tine sub binecuvântare!
Şi dacă vei umbla-n căile Mele păzindu-Mi legile,
Păzind poruncile Mele, în stăruinţă să le-mplineşti
Cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi înmulţi zilele!

Flavius Laurian Duverna

Vino, Doamne!…

Oh! Vino Doamne, vino mai de grabă
La poporul Tău, ce mereu se-ntreabă,
Când v-a fi venirea, pe-al cerului nor
Înconjurat de îngeri, mii de mii, in cor?

Geme-azi şi suspină, de urâciuni multe
Copiii Tăi sinceri ce vor să Te-asculte,
Zilnic varsă lacrimi pe-altarul cel sfânt
Când de strajă stau veghind la Cuvânt.

Sus pe ziduri sună, ca cetatea-ntreagă
Al trambiţei sunet, clar toţi să-nţeleagă;
Viaţa să şi-o scape, alergând prin fugă
Găsind adăpostul, doar în simpla rugă.

Oh! Vino Doamne, cei trudiţi aşteaptă
Să-mplineşti Cuvântul profetic în faptă,
Şi să-nchei lucrarea, în planul mântuirii
Ducând pe om iarăşi, în culmea fericirii.

Când viaţa eternă din nou s-o cunoaşte,
Când Edenul scump, îl vor recunoaşte,
Ca patrie-a lor scumpă, pentru veşnicie
Vor exprima mulţumirea-n plină bucurie.

Prin cântări de laudă, Te vor preamări
Şi-n imnuri preasfinte-n cor vor glăsui,
Despre-a Ta iubire, cum sus, la Calvar,
Te-ai pus Garant viu pe cruce prin har!

Flavius Laurian Duverna

Veşnicile Bucurii

O, Doamne, scump Isuse, din cerul prea sfânt
Revino pe norul alb, iaraşi acum spre pământ,
Ca să ne-ntâlnim cu Tine, acolo în slăvi cereşti,
Purtaţi pe aripi de vânt, înspre cetele îngereşti!

În sunet de trâmbiţă, şi l-al Arhanghelului glas,
Să strângi mântuiţii Tăi, ce statornici au rămas!
Şi în strigăt de cântare, ei mărire-Ţi vor aduce
C-asigurată-I salvarea prin jertfirea dela cruce.

Şi-n prea sfânta măreţie, a gloriei Tale cereşti,
Să Îţi vadă toată slava, şi c-al Tatălui Fiu eşti,
Umblând pe-ai cerului nori însotit de îngeri mii
Ce va uimi pe vrăjmaşi, în crezul că numai vii.

O, Doamne, scump Isuse, din cerul prea sfânt,
Te-aşteptăm ca să revii aici iarăşi spre pământ:
Unde căutând spre cer, copiii sinceri veghează,
Ca să vadă norul alb în privirea mereu trează!

Atunci marea întâlnire va fi scumpă şi măreaţă
Cu toţi cei ce-s mântuiţi, dela începutul lumii,
Şi-mpreun-om înţelege, că trăim o nouă viaţă
Că am spus adio morţii şi am spus adio humii!

Şi scăpaţi pentru vecie de al ei cumplit blestem
Vom reîntregi cohorta,-acelor lumi din Galaxii,
Pe care doar prin credinţă, de departe le vedem
Şi-n cântări ne-om reuni pentru veşnici bucurii!

Flavius Laurian Duverna

Vestitorul Primăverii

De sub mantia cea albă
A zăpezii-n ger presate,
A ieşit floarea cea dalbă
Cu petale-oval marcate.

Ea, e plăpândul ghiocel,
Floare dragă primăverii,
Cu-al său dulce clopoţel
Anunţând sfârşitul iernii.

Chiar de încă-i frig afară
Şi de vânt încă mai bate,
El e semn de primăvară:
Prima floare dintre toate!

La toţi el cu drag aduce
După iarna, ce-a trecut,
Bucuria scumpă, dulce:
Primăvara, c-a-nceput!

Dacă sufetu-ţi vibrează
La vederea-i drăgălaşă,
Asta arată că veghează
Floarea mică şi gingaşă!

Ca un sol de veste bună
Primit este de-ori şi cine,
Toţi cel caută, împreună,
Văd prin el dorinţe pline.

El e scump, prea preţios
Pentru cei ce vor să vadă,
Cum căpşorul şi l-a scos
De sub stratul de zăpadă.

O! Dumnezeu l-a rânduit
De-a vesti sfârşitul iernii,
Şi-astfel e pe drept numit:
Solul dulce-al primăverii.

Flavius Laurian Duverna

Verdictul Iubirii

Când Domnul Şi-a arătat
În Paradis iubirea-I mare,
Omul… ştia despre păcat
Cunoscând trista apăsare.

Deşi…el fusese avertizat
Că Lucifer, răsculătorul,
A fost din ceruri alungat
Şi-ar putea fi, ispititorul,

Adam şi Eva…n-au putut
Ca să biruie marea ispită,
Căci amândoi ei au căzut
Din starea lor neprihănită.

N-au rezistat, la ispitirea
Lui Lucifer, cel travestit,
În şarpele ce cu vorbirea
Pe Eva, prima, a amăgit.

Pe Adam, – nu a fost greu
De-al învinge-n încercare,
El a respins pe Dumnezeu
Şi viaţa cea… nemuritoare.

Cerul întreg, îi deplângea,
Fiind supuşi sub osândire
În moartea ce se scurgea
Înlocuind zilnic a lor fire.

Veşmântul cel strălucitor
De-o aureolă înconjurat,
Ce străjuia împrejurul lor
Instantaneu s-a depărtat.

Speriaţi de-a lor înfăţişare
Au cugetat să se ascundă,
Şi la a Domnului chemare
Ei evitau să mai răspundă.

Cosând frunze de smochin
Prin şorţuri ei s-au învelit,
Gândind că-n planul divin
Veşmântul lor va fi primit.

Domnul atunci, a respins
Lucrarea lor după cădere,
Şi în dreptate i-a convins
C-or şti de plâns şi durere.

Îmbrăcămintea lor săracă
Din frunze a fost înlocuită,
De Domnul ce ştia să facă
O alta,-n vremea potrivită.

Atunci le-a dat făgăduinţa
Că în cumplita vrăşmăşie,
În luptă-avea-vor biruinţa
Prin Sămânţa, ce-o să vie.

Au trebuit ca să privească
La timpu-acela îndepărtat,
Când viaţa avea să renască
Peste-al blestemului păcat.

Şi când la ceasul împlinirii
În ceruri sus, timpu-a sosit,
Hristos, Sămânţa izbăvirii,
El S-a întrupat, şi-adeverit.

Sămânţa aceasta e Iubirea
Ce a crescut, ca un Lăstar,
Prinzând în funii omenirea
Prin jertfa sfântă la Calvar.

Şi în măreaţa Sa-mplinire
El S-a luptat cu precădere,
Spunând că viaţa-n jertfire
Va fi prin moarte, înviere!

Prin anii ce s-au numărat
În secole formând milenii,
Făclia-I sfântă, a luminat
Multe veacuri de vecernii.

Ea, a împlinit făgăduinţa
Prin forţa răului zdrobită,
Anulând pe veci sentinţa,
A morţii ce-a fost biruită.

Atât de scumpă şi întinsă,
Atât de sfântă şi măreaţă,
Nu a putut să fie învinsă,
Iubirea iar, ne-a dat viaţă!

În veci ne-a adus biruinţa
De mii de ani în aşteptare,
Luând asupra Sa sentinţa
Expusă-n jertfa salvatoare.

Flavius Laurian Duverna

Veniţi la Nuntă!

Veniţi! Se-aude o chemare
E invitaţia sfântă de nuntă,
Veniţi, la ospaţul cel mare,
Petrecerea-i deja-ncepută!

Veniţi acum cu braţe-ntinse
La cina mare ce v-aşteaptă,
Căci torţele-s toate aprinse,
Să lumineze calea dreaptă!

O! Nu-ntârziaţi ca să veniţi,
Aveţi prea-sfânta-asigurare,
Căci n-aveţi cum să rătăciţi
Chiar întunericul de-i mare!

S-aveţi mereu inima trează!
N-ascultaţi vorbiri şi şoapte!
La nuntă, oaspeţii veghează
Deşi este-n miez de noapte.

E timpul s-aşteptaţi pe Mire
Cu candelele, toate aprinse,
Cu El spre-a merge în unire
La ospăţul, cu mese întinse.

Poate-a Sa lungă-ntârziere
E timp de har, de pregătit,
Când perioada de veghere
Se trece încet către-asfinţit.

Când în sfârşit, va culmina
Prin apariţia cea glorioasă,
Din slăvi cereşti va lumina
Întunecimea atât de deasă.

Iar când Mirele, va apărea
În strălucire, şi splendoare,
Abia atunci, va fi alegerea,
A celor ce au fost fecioare.

Şi ce de strigăte cu lacrimi
S-or înălţa la miezul nopţii!
Şi câtă ură strânsă-n patimi,
S-o revărsa, -naintea porţii!

Căci va fi-nchisă şi-n zadar
Va fi atunci orice-alergare,
Dintr-un hotar, la alt hotar,
Şi dela mare, la-altă mare.

Şi-n a lor sumbră pribegire
Din miază-noapte-n răsărit,
Încoace, încolo, în istovire,
Orice proiect, va fi zdrobit.

Lipsind al Domnului Cuvânt
Va fi şi-o foamete, şi-o sete,
Şi pân-la margini de pământ
Nu va mai fi cin’ să-L repete.

Căci n-o mai fi, nici-o solie
Vestind pacea în mângâiere,
O! Ci doar o cruntă anarhie
Şi pe pământ, numai durere.

,, Harul cel sfânt s-a-ncheiat!”
Se-anunţă-n toată omenirea,
Răbdarea-n cer s-a terminat,
Urmând pentru lume pieirea!

Flavius Laurian Duverna

Valoarea Crucii

Sus, pe dealul Golgotei, din lemn o cruce
Tatăl, din iubire Şi-a-nălţat;
Ea e-un monument, care aminte va aduce
Omului, că e răscumpărat.

De la ea, s-a răspândit în spaţii confirmarea
Că prezenţa Sa e iubitoare,
Dragostea Şi-a întregit prin jertfă afirmarea:
Viaţa, veşnică-i biruitoare!

Crucea, este argumentul Dragostei sublime
Cel, ce-a uimit Universul,
De aceea, toate lumile celeste ce Îi aparţine,
În lumina ei văd şi reversul.

De la ea, a răsunat, străbătând prin Galaxii
Strigătul de moarte:,,S-a sfârşit!’’
De la ea s-a-mprăştiat, Dragostea în raze vii,
Arătând cât omul este de iubit.

De la ea sinistru s-a tras clopotul de moarte
Pentru Lucifer, răsculătorul,
Când la strigătul cel grav, a intrat în noapte,
Şi-n mormânt Mântuitorul.

Crucea! Ea fost şi este, şarpele de-aramă
Ridicat de Moise în pustie;
Ea, de douăzeci de veacuri mereu cheamă
Pe acei cu dor de veşnicie.

Fiindc-atât de mult, a iubit Dumnezeu lumea
Că pe singurul Lui Fiu L-a dat,
Dragostea ce-a sacră, ea în veci va rămânea,
Obiect de studiu şi de meditat.

Flavius Laurian Duverna