Când fiinţa ta se desfată la privirea frumuseţii pline de atracţie a pământului, gândeşte-te la Noul Pământ, care niciodată nu va mai cunoaşte atmosfera înăbuşitoare a păcatului şi morţii şi unde faţa naturii nu va mai purta deloc umbra blestemului. Lasă ca imaginaţia să-ţi înfăţişeze căminul celor mântuiţi şi nu uita că el va fi mult mai măreţ decât poate cea mai strălucită imaginaţie a ta să şi-l închipuie. În diferitele daruri pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură noi nu putem vedea decât cea mai slabă licărire a slavei Sale. Căci este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).

Poeţii şi naturaliştii au de spus multe lucruri despre natură, dar creştinismul este acela care se bucură pe deplin de frumuseţea pământului şi o apreciază la înalta ei valoare, pentru că el recunoaşte în toate lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi vede iubirea Lui şi în floare şi în copac. Nimeni nu poate înţelege deplin însemnătatea dealurilor, a văilor, a râului şi a mării dacă nu le priveşte ca o expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Dumnezeu ne vorbeşte prin lucrările providenţei Sale şi prin influenţa Duhului Său asupra inimii. În diferite împrejurări şi situaţii din viaţa noastră, în schimbările ce se produc zilnic în jurul nostru, noi putem găsi învăţături preţioase numai dacă inimile noastre vor fi deschise ca să le priceapă. Psalmistul, înfăţişând lucrările providenţei lui Dumnezeu spune că „bunătatea Domnului umple pământul” Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului” (Psalmul 33,5; 107,43).