De două sau de trei ori în viaţă, Dumnezeu prin harul Său, mi-a atins inima şi de două ori înainte de converirea mea, m-am simţit profund convins de păcat.

În timpul războiului civil american, eram chirurg în armata Statelor Unite şi după bătălia de la Gettysburg, au fost multe sute de soldaţi răniţi în spital, dintre care douăzeci şi opt fuseseră răniţi atât de grav încât aveau nevoie imediat de serviciile mele; unii ale căror picioare trebuiau amputate, alţii braţele, iar alţii câte un braţ şi un picior. Printre cei cu câte un braţ şi un picior se afla un băiat, care nu fusese decât de trei luni în serviciu şi, fiind prea tânăr ca să fie soldat, se înrolase ca toboşar. Când ajutorul meu de chirurg şi unul din aghiotanţii mei au vrut să-i administreze cloroform, mai înainte de amputare, el şi-a întors capul într-o parte şi a refuzat să-l primească. Când aghiotantul i-a spus că este ordinul doctorului, el i-a răspuns: “Trimiteţi-l pe domnul doctor la mine.”

Când am ajuns la capătul patului său, i-am spus: “Tinere, de ce refuzi cloroformul? Când te-am găsit pe câmpul de luptă, te simţeai atât de rău că m-am gândit dacă merită să te mai iau, dar când ai deschis acei ochi mari, albaştri, m-am gândit că ai o mamă pe undeva, care probabil că în acea clipă se gândea la fiul ei. N-am vrut să mori pe câmp, aşa că am dat ordin să fii adus aici, dar ai pierdut atât de mult sânge că eşti prea slăbit să suporţi o operaţie fără cloroform, aşa că mai bine m-ai lăsa să-ţi dau.”

Continuă citirea articolului…