Când, ca fiinţe greşite şi păcătoase, noi venim la Hristos şi devenim părtaşi ai harului Său iertător, atunci iubirea inundă inimile noastre. Atunci orice sarcină ni se pare uşoară, căci jugul pe care Domnul Hristos îl pune asupra noastră este uşor. Împlinirea datoriei devine o desfătare şi sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte se părea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii.

Frumuseţea caracterului lui Hristos va fi văzută în urmaşii Săi. Pentru El era o plăcere să facă voia lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu şi zelul pentru slava Sa erau puterea ce controla viaţa Mântuitorului nostru. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate acţiunile Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate fi izvorul ei şi deci n-o poate manifesta. O astfel de iubire nu poate fi găsită decât în lumina în care Hristos este prezent, în care domneşte El. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4,19). În inima reînnoită prin harul divin, iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsiunile, controlează pasiunile, învinge vrăjmăşia şi înnobilează afecţiunile. Această dragoste, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie plăcută şi răspândeşte o influenţă înnobilatoare în jurul nostru.

Două sunt greşelile împotriva cărora copiii lui Dumnezeu: mai cu seamă aceia care acum au ajuns să se încreadă în harul Său: trebuie în mod deosebit să se păzească. Prima, de care ne-am mai ocupat, este aceea de a se bizui pe propriile lor fapte, încrezându-se în tot ceea ce vor putea face ele, pentru a-i aduce în armonie cu Dumnezeu. Tot ce poate face omul fără Dumnezeu este mânjit de egoism şi păcat. Numai harul Domnului Hristos, prin credinţă, este acela care ne poate face sfinţi.