Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuieşte prin credinţă în inima ta. Trebuie să păstrezi această legătură cu Hristos prin credinţă şi printr-o continuă consacrare a voinţei tale Lui şi, atâta vreme cât faci acest lucru, El va lucra în tine şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. Astfel poţi spune: „Viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2,20). De aceea spunea Domnul Hristos ucenicilor Săi: „Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10,20). Atunci, având pe Hristos lucrând în voi, veţi da pe faţă acelaşi spirit şi veţi face aceleaşi fapte bune: fapte ale neprihănirii şi ascultării.

Aşadar, noi nu avem nimic în noi înşine cu care să ne mândrim. Nu avem nici un motiv pentru înălţare de sine. Singura noastră speranţă este neprihănirea Domnului Hristos, care ne este atribuită, şi acea lucrare prin care Duhul Sfânt lucrează în şi prin noi.

Când vorbim despre credinţă, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că „…şi dracii cred… şi se înfioară” (Iacob 2,19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele îi aparţin, acolo este credinţă: o credinţă care lucrează prin iubire şi care curăţeşte fiinţa. Prin această credinţă inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu şi nici nu se putea supune acum îşi găseşte plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care nu mai trăim „după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,1).