Noi nu ne câştigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, care poate fi primit prin credinţă. Dar ascultarea este rodul credinţei. „Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat”. „Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3,5.6). Iată adevărata dovadă! Dacă rămânem în Hristos şi dacă iubirea lui Dumnezeu locuieşte în noi, atunci simţămintele, cugetele, planurile şi acţiunile noastre, toate vor fi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum este ea exprimată în preceptele legii Sale sfinte. „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3,7). Neprihănirea este definită de standardul legii sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum este el exprimat în Cele Zece Porunci date pe Sinai.

Acea aşa-numită credinţă în Hristos care învaţă că păcătosul este scutit de obligaţia de a asculta de Dumnezeu nu este credinţă, ci încumetare. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8). „Tot aşa şi credinţa; dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacob 2,17). Domnul Hristos mărturisea despre Sine mai înainte ca să vină pe pământ: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmul 40,8). Şi chiar înainte de a Se înălţa iarăşi la ceruri, El a declarat: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10). Sfânta Scriptură ne spune: „Şi prin aceasta ştim că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,3-6). „Fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a dat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2,21).